Religia după Piteşti: “De acolo toți au ieșit zdrobiți sufletește, nu mai credeai în nimeni, nimic, nici pe tatăl tău”

Anca Ştef @ 16 October 2013 in INTERVIU

Fotografii de Raul Ștef

După aceea, s-au atins de credință, de religie, de părinți. Bătăile erau așa de crunte, încât mi-am zis de multe ori, și cred că nu am greșit: Hristos a fost puțin pe lângă unii dintre ai noștri care au suferit. Au depășit orice… Nu puteai să îți imaginezi că poate să suporte cineva ce a fost acolo, ți-e și rușine să spui că s-a întâmplat între oameni… Așa că de acolo toți au ieșit, din aceste crâncene bătăi, au ieșit zdrobiți sufletește, nu mai credeai în nimeni, nimic, nici pe tatăl tău… (Inocențiu Glodeanu)

 

Suferința celor consideraţi „duşmani ai poporului” s-a manifestat sub diferite forme, familiile au fost dezbinate, soții au fost luați de lângă soțiile lor, părinții și-au pierdut copiii. Înfometați, torturați şi bătuți, aceşti români necunoscuţi au rezistat împotriva „crimei supreme de anihilare a sufletului”, aşa cum spune preotul Matei Boilă.

Diverse surse atestă cifra de 2 milioane de români care au fost victime ale regimului totalitar comunist. Alte surse susţin că au existat cu siguranță cel puțin 617.000 deținuți politici în timpul regimului comunist în România, din care 120.000 au murit în detenție. Amintirile lor sunt vii și încă dor.

Proiectul documentar Mărturii, din care face parte şi interviul de faţă, documentează prin fotografii și interviuri mărturii ale supraviețuitorilor închisorilor comuniste din România. Proiectul se află în desfăşurare, iar iEst.ro va publica, în premieră, sub forma unui serial, amintirile şi portretele lor. Primul episod poate fi citit aici.

*

Fiu de preot, Inocențiu Glodeanu și-a petrecut tinerețea ca refugiat de la Arad la Cernăuți, iar la 20 de ani a fost arestat pentru că a participat la ședințe pentru a înlătura regimul comunist. A trecut un an prin închisoarea Pitești, în perioada ulterior supranumită “experimentul”, iar alţi şapte prin închisorile din Aiud și Gherla. Spune că sunt lucruri pe care nu le poate povesti şi că e incredibil că așa ceva s-a putut întâmpla între oameni.

După eliberare, marea sa dorință a fost de a-și termina studiile în Drept, dorință pentru care a avut curajul să meargă direct la mașina lui Ceaușescu, în timpul unei vizite la Cluj, pentru a-i înmâna personal un memoriu prin care cerea acordul pentru a se înscrie la facultate. Ca fost deținut politic, acest lucru îi era interzis.

În 21 de ani de studiu, exmatriculări, diferențe și reînscrieri, a reușit să dea examenul de absolvire a Facultății de Drept. Dacă nu ar fi reușit asta, ar fi însemnat că sistemul l-a zdrobit şi l-a proiectat jos, acolo unde îl trimisese infernul închisorilor.

Inocențiu Glodeanu

Absolvent al Facultatăţii de Drept din Cluj-Napoca

Născut la 1 mai 1929 în Șoimuș, Mureș

Arestat pe 23 august 1949

Condamnat la 8 ani de închisoare pentru uneltire

 Cum de am avut curajul? Nu puteam să gândim altfel. Astăzi nu interesează pe nimeni. Altfel priveam lucrurile noi, și altfel priviți dumneavoastră, care nu v-ați izbit de aceste…, foarte bine că nu v-ați izbit, nici să nu vă izbiți vreodată.

Acum am 84 de ani… E mult… Sănătatea nu mai e, tinerețea s-a dus, cariera s-a dus. Familia a trebuit să o fac mai târziu…

Eu am fost cel mai tânăr din lot – în 1949 aveam 20 de ani, sunt născut în 1 mai 1929. Din cei care au fost în lotul nostru de studenți, am rămas doi-trei, au murit toți. Dintre ceilalți, care au fost condamnați în alte loturi, înaintea noastră, nu mai este aproape niciunul. Dintre cei care au fost la vestita închisoare a Piteștiului, dacă au rămas trei-patru, toți au decedat.

De aceea v-am spus că târziu v-ați gândit și la noi.
La acea perioadă, tineretul nu umbla lela ca acuma. Noi am fost refugiați, am trăit în timpul războiului, mi-am făcut liceul la opt licee, din 1938-‘39 până în 1947, când am terminat, am colindat prin toată țara.

M-am născut în Șoimuș, județul Mureș. Am început liceul la Gherla. În 1940, a fost cedarea Ardealului. Am fost expulzați cu familia mea, am ajuns la Arad, am făcut clasa a II-a și a III-a. A declarat Antonescu: români, treceți Prutul! S-a ocupat Basarabia și Bucovina. Familia mea a mers la Cernăuți. Am stat și am făcut clasa a IV-a și jumătate din a V-a la Liceul “Aron Pumnul”. A venit retragerea de pe Volga, trupele noastre au fost înfrânte la Stalingrad și a început retragerea. A trebuit să părăsim și noi Cernăuțiul, am venit la Turda, m-am înscris la alt liceu, la Liceul “Regele Ferdinand”. Aici am stat până când a fost armistițiul.

După 23 august, trupele ungurești au atacat Turda, au ocupat-o. Iar familia mea s-a refugiat pe Valea Arieșului. Dar a venit în final grosul armatei române și cu rușii, și au ocupat dn nou Turda, și au eliberat Clujul… După această situație, cu familia, ne-am mutat la Cluj. Tatăl meu era preot. M-am înscris la Liceul “Gh. Barițiu” și apoi am trecut la Inocențiu Micu Klein, de unde am terminat în 1947, și m-am înscris la Facultatea de Drept.

Anii aceștia de refugiu și de război, de mizerie, de fapt, că haine aveai așa cum se putea în timpul războiului, și ghete, nici să nu mai vorbim, altfel gândeam, altfel era țara pentru noi – nu umblam cu bikini. Cum de am avut curajul? Nu puteam să gândim altfel. Astăzi nu interesează pe nimeni. Altfel priveam lucrurile noi, și altfel priviți dumneavoastră, care nu v-ați izbit de aceste…, foarte bine că nu v-ați izbit, nici să nu vă izbiți vreodată.

La 20 de ani ce îmi doream? Doream Clujul să fie românesc. Erau manifestațiile ordinare. S-a ajuns să aducă muncitorii de la Dermata și să aprindă Căminul Avram Iancu.

Vedeți, în timpul războiului, fiecare avea pe cineva în armată, rănit, mort. Dragostea față de țară era alta, față de cum o au acum tinerii. Nu-mi dai atâta, am plecat, îmi găsesc eu un ciubuc în Franța sau în Germania. Poate e bine și așa. Noi am gândit așa, așa am făcut. Noi am făcut-o, noi am tras-o.

ARESTAREA

Am fost arestați în 23 august 1949. Făceam parte dintr-un grup de studenți care luasem parte și la manifestațiile pe care le făceau studenții. Bartolomeu Anania conducea studențimea.

 

Eu pe atunci eram și sportiv. Eram în echipa de gimnastică. Seara în 22 august aveam antrenament în sala Uzinei Electrice – nu exista așa sală frumoasă de sport cum era aceea. Făceam exerciții să mergem și noi la defilare. Am văzut că în ușa sălii de sport erau câteva persoane. Am mers acasă – locuiam pe strada Gen. Berthelot 16, denumită apoi Constanței, astăzi a rămas Constanței, iar pe gen. Berthelot, care a făcut atâtea pentru țara noastră – l-am șters de pe listă.

Și au venit acasă – erau părinții mei acolo, mai aveam un elev care stătea în gazdă la noi – că sărăcia era mare, ca să-ți procuri alimente, mai luai un copil de la țară.

Au făcut percheziție, am auzit și afară că e mișcare, mi-au spus să mă îmbrac, scurt pe doi, și să îmi iau ceva cu mine. Era 23 august deja, în plină vară, mi-am luat paltonul lui tata – că al meu era subțirel tare, nu era propriu-zis palton, era un pardesiu – am luat paltonul lui tata ca haină pe care am dus-o cu mine, l-am pus în mașină și am debarcat în strada Republicii 21, unde era Securitatea – unde ne-au tolerat comuniștii de astăzi să avem și noi două celule refăcute după cum au fost când ne-au ținut ei acolo, și două săli.

LA SECURITATE ÎN CLUJ

Când te duceau sus la anchetă, îți puneau ochelari de tablă, nu ochelari să vezi, să nu vezi.

Ne-am făcut intrarea în Securitate – au fost arestați pe rând, și înainte de 23 august, cei care erau din provincie. Dar noi nu știam. La Securitate am depus actele, șiretele, cureaua și am intrat direct în sala de dezbateri. Când am fost interogat prima dată, nici nu știu câte persoane au fost care ne observau.

Acuzația – am ținut ședință cu scopul de a înlătura regimul democrat comunist. Ne-au acuzat că am făcut aceste lucruri încă din timpul liceului, și așa este, le-am făcut.

După ce am fost anchetat și zdrobit în bătăi, și cu picioarele s-a dat, ca primul șoc să fie puternic, ca să te sperie mai tare, am fost dus în subsol, o celulă era de doi metri pe lung, înalt – ajungeai cu mâna, pe margine era pusă o scândură, pe lățime, atât cât să stai pe ea, 30 de centimetri aproximativ, care era pusă pe o capră de lemn. Era mobilă, nu era fixată. De ce? Pentru că ți-o scotea afară când voiau ei și atunci trebuie să dormi numai pe beton. Și dacă nu răspundeai la întrebări la anchetă, dădea ordin jos să scoată banca, și dormeai pe beton. Când te culcai jos, te desculțai și pantoful îl puneam la șold – așa dormeam. Asta a fost perioada de anchetă. Când te duceau sus la anchetă, îți puneau ochelari de tablă, nu ochelari să vezi, să nu vezi.

Chinul formidabil era să mergi la toaletă – băteai în ușă să deschidă – nu îți deschidea. Eu nu am găsit altă soluție – am luat cămașa și am urinat pe cămașă. Și când te ducea dimineața în WC, o puneam sub robinet, o spălam și o duceam iar în celulă și o foloseam.

La început, ne-a adus terciul – făină de mălai presărată în apă, fiartă puțin. Sigur, în primele zile, cine mânca mâncare din aia? Am dat înapoi. Dar după ce intră foame în tine, trebuia să mănânci.

Hainele aici la Cluj, în fiecare cusătură puneam ceva – pe foiță de țigară, scriai și o coseai sau unde era chilotul mai murdar, acolo coseai, totuși erau moduri de a comunica. Mama mea era expertă în asta – putea să facă intelligence service, o puteau angaja. Ei ne încurajau. Noi le scriam ce să îmi trimită.

De Crăciun, dosarele erau închise, soarta noastră era pecetluită, pentru că ei îți spuneau câți ani să faci, dosarele erau făcute, iar procesele erau un simulacru. Am fost duși la tribunal, ținuți în celule separate, apoi la tribunalul militar.
Cu ocazia procesului nostru, au adus studenții să ne huiduiască. În fața Curții de Apel, la Operă, au fost plasați studenții. Bineînțeles că studenții ne-au aplaudat și erau de partea noastră. Și avocații noștri au fost condamnați după aceea, au fost arestați.

 CONDAMNAREA

Atunci mi-am văzut pentru ultima dată părinții.

Am fost condamnat la 8 ani temniță grea, confiscarea averii, care nu o aveam, și decăderea din drepturile civile.

Când a trebuit să facă transportul la gară, atunci s-a făcut un convoi cu noi, ne-a aliniat, să plecăm la gară. Dar, când să ieșim pe poartă, am văzut lume multă, mi-am văzut și părinții. Părinții știau orice mișcare se făcea cu noi, știau, și îi anunțau și pe ceilalți din provincie. Noi am mers pe jos până la gară, nu eram doar lotul nostru, noi eram 25 de studenți, dar s-au mai transportat și din alte loturi. Părinții au luat o trăsură și din trăsură vorbeam, prin semne, ne înțelegeam. Atunci mi-am văzut pentru ultima dată părinții.

Am fost îmbarcați și ne-am trezit că ne duc la Văcărești – parte din clădiri erau dărâmate, erau ruine. Noi am fost lăsați între niște ziduri, iar deasupra era cer senin. Acolo nu am stat mult, ne-am mutat la Jilava. Nu știam cum arată.

 JILAVA

La Jilava – urma și tunsul: cum creștea un pic părul, trebuia să fii tuns. Băga mașina, îți șiroia sîngele – ăsta era tunsul.

Jilava este formidabilă! Intri la Jilava – Percheziția! Dezbrăcarea totală! Eram percheziționați la piele – hainele pipăite, toate, și în anus – ca să nu ai cuțit acolo –prostii.

Urma intrarea în celule. Celulele aveau vreo lungime de vreo 15-20 metri, o ușă și geamul în capăt. Pe un perete erau priciurile – sunt pe un suport de capre de lemn puse scânduri și etajate. Nu puteai dormi – așa era și la Cluj, nu erau paturi, dormeam pe jos.

La Jilava – urma și tunsul: cum creștea un pic părul, trebuia să fii tuns. Băga mașina, îți șiroia sîngele – ăsta era tunsul.

 IN VARA ‘50 – PITEȘTI

Și atunci trebuia să te bată în părțile unde nu se vede – tălpile de la picioare. Te descălța – dar și tălpile crăpau la un moment dat, se umflau picioarele. Ca să reziști, să te poată bate, îți puneau jos niște pături umede și trebuia să joci pe ele să nu se umfle. Dacă totuși se umfla, treceau la mâini, dacă se umfla mâinile, la fese. Asta era una din torturi, bătaia efectivă cu ciomagul.

 

Am stat, săptămâni și luni în Jilava, până la mijlocul verii, când am fost mutați la Pitești – în vara lui ‘50. Nu știam ce se întâmplă la Pitești, totul era mare secret.

Ajunși în Pitești, am fost la etajul I pe o aripă a închisorii unde, nu știam noi de ce, era o liniște desăvârșită, nu se auzea nimic. Nu puteam lua legătura cu nimeni. Între cei care au venit la Pitești era numai o parte din grupul nostru, o parte au fost trimiși la Canal. Împărțirea nu o știm nici astăzi după ce criterii s-a făcut. Suciu Silviu, Săbăciag Ioan, Glodeanu Inocențiu, Spiridon Ene, Munteanu Eugen, Tănăsescu Dinu, Gheorghe Barbu – din lotul nostru – la Pitești.

Era o liniște desăvârșită, nu auzeam în închisoare nimic, o tăcere te izbea.

Era o celulă mare cu un singur prici. La un moment dat, ne-am pomenit că vin peste noi alții. Loc era în cameră. Și ne-am bucurat. Dar erau foarte slabi. La prima impresie, mi s-au părut niște stafii. Și am făcut cunoștință. Parte din ei erau chiar din Cluj, studenți la facultate, din lotul condamnat înainte cu un an, la care am fost la proces să asistăm, ca studenți la Drept.

Au stat cu noi o săptămână-două, ne-am împrietenit, discutam ca toți care aveam aceleași necazuri și cunoștințe comune, acolo nu ai ce face, te bucuri dacă ai cu cine să schimbi o vorbă. Și ei s-au bucurat – vai și amar de bucuria lor, că știau ce urmează, ei știau, dar noi nu știam nimic.

După mai multe zile în care ai stat împreună, oamenii s-au destăinuit – unde ai fost, ce ai făcut, mai sunt rămași afară? Unde sunt? Pe unde își desfășoară activitatea? Aveai încredere, cum să nu ai încredere în oameni condamnați, trecuți prin Securitate, penitenciarul Cluj, prin Jilava și depozitați aici deja în al doilea an. S-au spus multe…

La un moment dat, s-a pus problema – cum o punea Țurcanu – să ne spună că s-a format un comitet de studenți care voiau să iasă din închisoare, să se reabiliteze.

Și ei s-au separat și ne-au lăsat pe noi într-o parte. Și atunci, unul dintre ei, Caziuc sau Mătase, au spus că ei fac parte dintr-o asociație pentru reabilitare și pentru demascarea acțiunilor nedeclarate de noi în anchete și în proces. Bineînțeles că toți au refuzat. Și, atunci, ca prin minune, au apărut ciomege, care erau pregătite dinainte de ei, și au început. Fiecare dintre noi aveam o  persoană sau trei de care era atacat. A urmat un șoc puternic – rămâi uimit, simți că totul se prăbușește în jurul tău, când ai văzut că cei care erau cu tine vin și îți dau în cap, eram derutați complet.

Ăsta a fost cel mai cumplit punct atins, nu bătăile – bineînțeles că bătăile au fost puternice, cu lovituri în stomac, în ficat, la față, peste tot. După bătaie, nu avea nimeni voie să se miște de la loc.

Asta e începutul… Ați început acțiunea asta tîrziu, uitați-vă la mine, nu mai pot, obosesc să stau, coloana nu mă mai ține, picioarele nici atât, umblu cu baston, am și cadru……Sunt bine sau rău în funcție de tensiune. Mersul este în funcție de cum bate ceasul.

Bătăile au început cu fața – dar se învinețeau – și în închisoare se face în fiecare seară numărătoarea, și dimineața iar. Și mulți dintre milițienii din pază nu știu ce se întâmplă în închisori. Și dacă te vedeau vânăt, te întrebau ce s-a întâmplat. Au fost cazuri. Și atunci trebuia să te bată în părțile unde nu se vede – tălpile de la picioare. Te descălța – dar și tălpile crăpau la un moment dat, se umflau picioarele. Ca să reziști, să te poată bate, îți puneau jos niște pături umede și trebuia să joci pe ele să nu se umfle. Dacă totuși se umfla, treceau la mâini, dacă se umfla mâinile, la fese. Asta era una din torturi, bătaia efectivă cu ciomagul.

A apărut și Țurcanu, o statură atletică, un tip foarte bine legat, a spus că vom fi obligați să ne facem demascarea și a spus ce înseamnă demascarea. Din acel moment, bătăile în celulă au fost zi și noapte.

CE ÎNSEMNA DEMASCAREA

Ținta lui Țurcanu era să scoată cât mai mult material – acolo erau mesele întinse unde se scriau tone de hârtie, tone s-au scris acolo, de la circa 800 de studenți care au declarat. Dar forțați fiind întruna, la un moment dat, nu mai aveai ce să declari. Că doar nu făcusem noi lumea!

Demascarea:  tot ce nu ai declarat la Securitate, și că nu există deținut care să fi declarat la Securitate tot. Dar această demascare se făcea foarte bine studiată pe capitole: sabotaj, deținere de armă, favorizare de infractor, personal de securitate sau penitenciar care te-au favorizat pe tine, pe alții. Totul se știa.

Treaba asta a durat  nu o zi, două, trei, o săptămână-două, ci a durat în permanență. Noaptea erai obligat să dormi cu mâinile deasupra păturii ca nu cumva să te sinucizi – dar au fost multe cazuri. Tentative – unii au reușit, alții nu. Nu ai voie să ai nimic asupra ta, dar, totuși, ai foarte mult – dacă mergeai la WC, sau era o sticlă de medicamente, dacă îți dădea de la cabinetul medical, o spărgeai, cu aia îți tai carotida. Ce nu găsești? Fiecare avea ascuns în hainele lui, în chiloți sau undeva, un ac cu care poți să faci multe. Eu nu m-am gandit la sinucidere la acel moment, nu eram așa sperios. Dar mai târziu, am văzut cum s-a desfășurat, îngrozitor…

Bătaia, lipsa de somn, ajungi într-un moment dat că nu știai ce ai declarat, ce nu ai declarat, nu îți puteai controla eul tău.

Ei te puneau să îți scrii ideile pe o tăbliță de săpun – după aceea, urma să ți le dezvolți. Când te ducea în camera 4 spital la Țurcanu, unde aveai hârtie, cerneală, tot – să scrii.

Ținta lui Țurcanu era să scoată cât mai mult material – acolo erau mesele întinse unde se scria tone de hârtie, tone s-au scris acolo, de la circa 800 de studenți care au declarat. Dar forțați fiind întruna, la un moment dat, nu mai aveai ce să declari. Că doar nu făcusem noi lumea! Discutai unu cu altul – e mare lucru – mare lucru nu făcusem nici când fusesem afară. Nici ce declarasem pentru ce ne condamnseră, nu era nimic material, totul era o poveste – forțați de împrejurări, ne-au făcut să semnăm fel de fel de minuni.

După luni de zile, așa spre toamnă, ne-au mutat și pe noi din cameră. Erai întrebat dacă vrei să colaborezi cu ei sau nu. Te întrebau formal. Că știai că nu ai nicio scăpare. Zicea – dacă nu colaborezi, vei sta izolat în celula asta tot timpul. Asta a fost așa, hai să vorbim nimica. Că pe toți ne-a împrăștiat în alte camere. În care nu știai ce este, acum eram cu antenele ridicate, știam că ceva se întâmplă… Și parte din noi ne-am dus în camera 2 TG -temniță grea, că așa ne erau condamnările.

Mi-s înghețate mâinile… Îi frig aici? Nu…

Cel mai greu moment îl crezi atunci că e ăsta, A, după ce trece timpul ajungi la B și zici că e mai rău și toate au mers crescânde, atât în brutalitate cât și în suferință.

Rugăciuni se făceau mai ales în sistemul legionar. Și majoritatea erau legionari, cu educația legionară, care se baza pe credință. Însă nu toți studenții erau legionari.

Nu aș putea să spun că rezistam prin rugăciune, nu am fost o fire așa religioasă… În momentul în care s-au lovit așa de religie, te-ai cutremurat, ți-ai pus întrebări. Ai rezistat pentru că te credeai pe o linie dreaptă, și ei niște ticăloși.

Ne gândeam la părinți. Ei făceau tot posibilul să afle ceva despre noi, că erai ținut sub secret mare, să nu știe niciodată unde ești… dar mama mea a fost extraordinară. Căutam să mai avem legături. Dar aici s-a rupt tot, nu mai aveai nimic. Ei mai aveau prin unul care ieșea din închisoare. Toți părinții mergeau la el – ce știi de copilul meu? Părinții erau disperați, făceau tot felul de memorii, cereau rejudecarea, pe care ei nu le băgau în seamă, pentru că planul lor era altul…

Pe toți ne-au împrăștiat – planul era să treacă toți prin foc și sabie, după cum a și fost, toți au trecut, pe toți i-a zdrobit, și fiecare a reacționat altfel. Mulți dintre ei au fost de la început – și-au tăiat venele – Gelu Gheorghiu și alții… Fiecare a căutat să scape cumva din ghearele lor.

E 6 deja? Și numai un pic v-am spus din poveste… Mai stăm un pic…

Cele două rânduri de cărți de acolo este tot ce s-a scris despre Pitești. Niciunul nu a exagerat. În fiecare loc a fost altfel.

Măsurile astea s-au făcut o nebunie, deja oamenii nu mai erau normali, din cauza bătăilor. Unii ca să scape, să nu mai fie bătut, băteau ei, adică, erai obligat să bați. Oo, câte nu i-am dat eu lui Ionică, și el mie! Și ziceam – dă mai tare! Că dacă nu dădeai, li se părea că nu a dat destul și te punea pe tine să dai. Era bătaie de joc.

După aceea, s-au atins de credință, de religie, de părinți. Bătăile erau așa de crunte, încât mi-am zis de multe ori, și cred că nu am greșit: Hristos a fost puțin pe lângă unii dintre ai noștri care au suferit. Au depășit orice… Nu puteai să îți imaginezi că poate să suporte cineva ce a fost acolo, ți-e și rușine să spui că s-a întâmplat între oameni…Așa că de acolo toți au ieșit, din aceste crâncene bătăi, au ieșit zdrobiți sufletește, nu mai credeai în nimeni nimic, nici pe tatăl tău… 

 

Trebuia să declari despre părinți și să îi faci hoți, în tot felul. Cei care au cedat, au fost care au cedat, unii nu au cedat… Nu se poate descrie… dacă le spui pe toate, nu te crede nimeni. Ori spun că ești nebun, ori că ai inventat, ori că o minte sănătoasă nu poate concepe…

Mâncarea se dădea în gamele – din metal emailat, pe unde sare emailul e tablă neagră. Venea cu hârdăul cu mâncare la ușa celulei și toți mergeau pe rând cu gamela și puneau cu polonicul o ciorbă, ce era, meniul zilei. Dar când veneai să mănânci, erai obligat să o pui jos și fără lingură, erai obligat să sorbești ciorba aia fierbinte, că era fierbinte, cu mâinile la spate, așa îți mâncai mâncarea… De multe ori era fierbinte și erai tot ars…

În Pitești, în camere, nu era wc, nimic. Toate nevoile se făceau acolo – era o tinetă, și apă lângă. Miros era încontinuu. Și s-a ajuns până acolo încât au fost puși studenții să mănânce fecalele. Și cum spunea unul: lăsați-mă să îl mănânc pe al meu! În halul ăsta s-a ajuns!

Bătătile în camera 2 TG au început în 6 decembrie de Sf. Nicolae și am trecut în celălalt an și nu s-au încheiat de Paști. De Paști au fost puși unii dintre studenți, mai ales cei de la teologie, pe ei îi forța, să îi compromită, ăsta era țelul lor, să compromită demnitatea omului. Pe ei îi punea să facă declarații antireligioase. Și înjurături la adresa Bisericii, la tot ce era sfânt pentru tine.

Bătăile erau așa de crunte, încât mi-am zis de multe ori, și cred că nu am greșit: Hristos a fost puțin pe lângă unii dintre ai noștri care au suferit. Au depășit orice… Nu puteai să îți imaginezi că poate să suporte cineva ce a fost acolo, ți-e și rușine să spui că s-a întâmplat între oameni…Așa că de acolo toți au ieșit, din aceste crâncene bătăi, au ieșit zdrobiți sufletește, nu mai credeai în nimeni nimic, nici pe tatăl tău…

În declarații informatorilor mei, unul spunea că nu vorbesc. Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc?

Țurcanu s-a așteptat să fie recompensat pentru toate acțiunile astea. Însă întâmplarea a făcut ca unii care au scăpat din Pitești au ajuns la Canal. Ca să ajungi la Canal, pentru noi era salvarea. Aveai aer, primeai o bucată de pâine. Știu că când s-a desființat Piteștiul, pe noi ne-a trimis la Gherla, unii au mers la Canal. Oamenii erau flămânzi din închisori și pentru ei era paradisul…

Atâta suferință a fost..

 La Pitești am stat un an – apoi am fost aduși la Gherla.

ÎNGERUL CARE MI-A SALVAT VIAȚA

Virgil Lungeanu: Măi, cum am putut suferi atât?

Și acasă, am sosit cu 45 kg. Dar te refaci foarte repede. Eram totuși tânăr. La 27 de ani am venit acasă. Și am avut atâta forță să mă apuc iar de facultate. Că știam că dacă nu, o să fiu tot zdrobit, tot jos.

Îmi amintesc de Virgil Lungeanu în demascări – ca să vă spun un sistem de tortură – au fost puși trei pe podea, jos, alți trei invers, și au clădit, până când cei de jos urlau. Între cei de jos, a fost și Virgil Lungeanu, care și-a scuipat plămânii afară. Aici s-a îmbolnăvit de tuberculoză. El a fost un student eminent.

După ce a ieșit afară, după decretul amintit, nu a vrut să continue să își dea examenul de medic, pentru că medicii trebuiau să mearga la țară, iar el avea obligația să îngrijească de mama lui și de un frate. Și fratele lui ieșise din închisoare. Atunci a dat examen de admitere la stomatologie, a intrat, și-a luat toate examenele cu media maximă, și la repartiție a trebui să îi dea Iașiul. Am fost la înmormânarea lui. A salvat sute de vieți cât a fost la Gherla.

Îmi aduc aminte că după ce am ieșit, eram la o întâlnire la Aiud la comemorare, la Ziua Crucii și zicea Virgil Lungeanu – făcuse și el 16 ani – Măi, cum am putut suferi atât?

Virgil Lungeanu era student la medicină, era în ultimul an, eu nu l-am cunoscut decât târziu când am fost internat la secția TBC, că el făcea pe medicul, că medicul oficial nu stătea între bolnavi…Tratament nu avea ce să le facă, aveau dreptul să se odihnească, stăteai în pat, primeai cu 100 gr, nu cred că 200 gr, la pâine, rație mai mult. Asta te scotea de la moarte. Eu, când am ajuns la 45 kilograme, (în mod normal, am 80, acum am 69), oamenii nu mai aveau fese – și când m-a văzut Virgil a zis: te internez imediat! Mi-a salvat viață. Dacă nu, eram gata. Apoi am fost mutați cu toții la Aiud.

Și acasă, am sosit cu 45 kg. Dar te refaci foarte repede. Eram totuși tânăr. La 27 de ani am venit acasă. Și am avut atâta forță să mă apuc iar de facultate. Că știam că dacă nu, o să fiu tot zdrobit, tot jos.

DUPĂ ELIBERARE

Suferințele au fost nu numai în închisoare. După ce am ieșit afară, ani de zile nu am fost angajat. Asta a fost primirea în noua societatea comunista.

 

Eu de-abia după doi ani de zile am primit o repartiței ca muncitor necalificat la Armătura. Am început în a căra materialul de la fabrică. Am fost pus să lucrez la un strung, mi s-a dat cel mai vechi strung care a fost în întreprindere, când puneai cuțitul pe el, vibra tot și nu puteai să lucrezi, nu puteai să îți faci norma. Dar totuși, ca să îmi fac și eu un câștig, stăteam după serviciu să lucrez la un strung bun. Bineînțeles că eu nu am depășit niciodată norma pe care o făcea cel mai bun strungar – stricam și făceam mai puțin ca el.

Pentru că reușisem atunci să mă reînscriu la facultate. Am început să dau diferențele. Când am trecut în anul V, că eram la fără frecvență, la cinci ani, să nu corup tineretul, am făcut o cerere de retragere, pentru că miroasea că ne dă iar afară din facultate. La Crăciun, mi-a venit o hârtie acasă în care spunea că sunt exmatriculat, din nou.

Am stat până când s-a schimbat și a venit Ceaușescu – că toate astea s-au întâmplat sub Dej.

AM SĂRIT ÎN FAȚA MAȘINII LUI CEAUȘESCU

Între timp, mă căsătorisem. De la Armătura m-am mutat la o întreprindere de construcții și instalații căi ferate, unde făceam naveta lunară la București. Profitând de acest fapt, eram prezent la Ministerul Învățământului – dar colegul meu mi-a pus: nici nu mai încerca, nu are nimeni curajul să îți semneze reînscrierea la facultate decât Ceaușescu.

Într-o zi, e anunțată vizita în Cluj a președintelui. Și atunci m-am gândit cum să intervin, cum să ajung la Ceaușescu. Ne-am dus cu soția pe strada Avram Iancu, până la cimitir, și acolo am fost opriți de poliție. Am lăsat mașina, am întrebat ce e, unde e. Zice: toată suita este la universitate.

Ne-am dus pe jos până la Universitate și în fața Universității era lume foarte multă. Mașinile guvernamentale erau trase lângă Filamornică și se înserase. Eu aveam la mine un memoriu și soția avea copia. Trebuia să ajungă la Ceaușescu.

Am așteptat până au intrat în mașină. Pe marginea troturarului erau trei rânduri aranjate de Securitate, de poliție, toți să-i aplaude, iar apoi era lume. Mi-am fixat câteva persoane în spatele cărora am stat. Am văzut că mașinile cu care au venit au plecat, au venit alte mașini, s-a urcat Ceaușescu și soția și eu atunci i-am tras pe cei din fața mea și am sărit în fața mașinii.

Era un gest foarte periculos pentru că era paza. S-a făcut o învălmășeală.

Eu apărând în fața mașinii, nu puteau trece nici la stânga nici la dreapta, pentru că era mulțimea.

Am văzut șoferul că face un gest și îl întreabă pe Ceaușescu ce să facă. Și atunci am văzut un mare pericol și am scos din buzunar un plic, să vadă că vreau să dau un plic și nu este un atentat. S-a oprit mașina – au intervenit să îmi ieie plicul – nu l-am dat – le-am spus că nu li-l dau – decât la Ceaușescu. A deschis geamul, i-am dat plicul, mi-am cerut scuze.

Mi-a venit aprobarea după 30 de zile.

Secretara mi-a spus: Tov. Glodeanu, nu vă înscrieți în anul V, pentru că iar vă pun diferențele. Nu vă înscrieți, că avem dispoziție că cei care rămân cu un examen restanță, nu rămân repetenți, ci se exmatriculează definitiv.

Trecuseră 15 ani…

Iar au început să îmi pună examenele de diferență – din anul I, II, III, IV. Totuși, mi-am luat examenele. Am reușit, în final. În total, în 21 de ani mi-am făcut facultatea, din 1947…

Dacă nu mi-ar fi așa rău, aș mai sta, dar mă scuzați… Vă voi mai spune, câte pot…

Nici nu vrei să te gândești la toate câte au fost…Și de ce e în stare omul să facă, îngrozitor…

*

Mai jos puteţi urmări fişele matricole penale, de evidenţă a închisorilor prin care a trecut Inocenţiu Glodeanu:

1368722_10202063839858444_409100205_n

1372872_10202063839738441_1143260903_n

1373002_10202063839778442_1641696260_n

1384892_10202063839818443_253165792_n

_____

*“Mărturii” este un proiect media realizat de jurnaliştii Anca şi Raul Ştef.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

12,430 Spam Comments Blocked so far by Spam Free Wordpress

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

[…] Religia după Piteşti: “De acolo toți au ieșit zdrobiți sufletește, nu mai credeai în nimeni, nimic, nici pe tatăl tă…”. […]

Mark Daly @ 21 October 2013 | 21:10

Another punishment tactic employed by the guards in Gherla Prison was “the coffin.” In the main hallway where the cells were located, there were wooden boxes that were about forty-nine centimeters in width and forty centimeters in depth, almost the exact size of a coffin. Guards would put you in one of the coffins and lock them. Space was so cramped, and there was no room to move. Inmates would be kept in a coffin the whole night or, as in my case, the whole day because I worked at night.

Excerpt from Faces of Freedom, Lives of Courage by Tom Sears and Radu Cristea

Faces of Freedom, Lives of Courage is a fragment of communist Romania’s history.

See Glodeanu talking about this http://www.youtube.com/watch?v=gV_RQb-toI4

[…] Proiectul documentar Mărturii, din care face parte şi interviul de faţă, documentează prin fotografii și interviuri mărturii ale supraviețuitorilor închisorilor comuniste din România. Proiectul se află în desfăşurare, iar iEst.ro va publica, în premieră, sub forma unui serial, amintirile şi portretele lor. Primele episoade pot fi citite aici şi aici. […]

[…] Proiectul documentar Mărturii*, din care face parte şi interviul de faţă, documentează prin fotografii și interviuri mărturii ale supraviețuitorilor închisorilor comuniste din România. Proiectul se află în desfăşurare, iar iEst.ro va publica, în premieră, sub forma unui serial, amintirile şi portretele lor. (Primele episoade pot fi citite aici, aici şi aici) […]

Ultimele articole

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor:

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor: "a căţărat" în

08/11/14

Suntem în anul 1976. Jerzy Montusiewicz are 18[...]

"Verde" sună ieftin. O reţetă cu bani puţini

03/28/14

Marile clădiri de birouri şi hoteluri din[...]

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni.

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de

03/16/14

O femeie care poartă în spate un[...]

Facebook
  • No recent Facebook status updates to show.

Tweets
"That moment when... tragi linie, vorba lui Sorescu, şi faci o socoteală: câteva minţi lucide şi cu un ideal... http://t.co/YPYb3tEf1G"
over a year ago
"Consiliul Mondial al Clădirilor Verzi spune că municipiul Cluj-Napoca are o problemă de etică. Despre ce este vorba: http://t.co/lTmzg3Wx5k"
over a year ago
"Ştim că vă plac reportăjelele. Aşa că v-am pregătit unul despre cum nu s-a întâmplat nimic şi anul acesta la 15... http://t.co/JFdw0lKMay"
over a year ago