Poveştile celor 14 închisori ale tinereţii lui Octav Bjoza, membru în Garda tineretului român

Anca Ştef @ 04 December 2013 in INTERVIU

Era o suferință pentru mine – toate străzile Brașovului aveau denumiri de ruși – Castelului se numea Pavlov, aici era Stalin, Bulevardul Lenin, Calea Bucureștilor – Calea Moscovei… Incredibil ce slugoi ordinari am putut să fim!     Octav Bjoza

Fotografii de Raul Ştef

Suferința celor consideraţi „duşmani ai poporului” s-a manifestat sub diferite forme, familiile au fost dezbinate, soții au fost luați de lângă soțiile lor, părinții și-au pierdut copiii. Înfometați, torturați şi bătuți, aceşti români necunoscuţi au rezistat împotriva „crimei supreme de anihilare a sufletului”, aşa cum o numeşte preotul Matei Boilă.

Diverse surse atestă cifra de 2 milioane de români care au fost victime ale regimului totalitar comunist. Alte surse susţin că au existat cu siguranță cel puțin 617.000 deținuți politici în timpul regimului comunist în România, din care 120.000 au murit în detenție. Amintirile lor sunt vii și încă dor.

Proiectul documentar Mărturii*, din care face parte şi interviul de faţă, documentează prin fotografii și interviuri mărturii ale supraviețuitorilor închisorilor comuniste din România. Proiectul se află în desfăşurare, iar iEst.ro va publica, în premieră, sub forma unui serial, amintirile şi portretele lor. (Primele episoade pot fi citite aici, aici şi aici)

Octav Bjoza

Născut la 11 august 1938

Arestat în 25 iunie 1958

Condamnat la 15 ani muncă silnică pentru uneltire contra ordinii sociale

Eliberat în 23 iunie 1962

Era primăvara lui ‘44 – deja se simțea, se intuia treaba cu întorsul armelor. Se aștepta ceva, nu se știa ce – ce va fi? Tata era impiegat de mișcare la o gară pe linia Brașov – Sighișoara. Între Vadu Roșu și comuna Măieruș era un canton, cu un cantonier, el verifica calea ferată. Beleni era foarte gospodar, avea vite și ne aducea lapte. Venea, verifica calea ferată, ne aducea și lapte. Beleni îi zicea lui tata: “De-abia aștept să vină democrația, că tare m-am mai săturat!”

 

Încep să curgă puhoaiele de ruși imediat după începutul lui septembrie ‘44. Pe jos, și călări, și cu trenul, și cu tancuri, și cu camioane, peste câmp, pe jos, pe căi ferate, ziceai că nu se mai termină. Și unii au descins chiar pe pășunea dintre calea ferată, lângă cantonul lui Beleni. Și cum au descins acolo, au pus cortul și au început să sape tranșee.

Eram copil și am asistat la toată scena. Un cazac ia un cuțit așa, mare, în gură, cu lama curbată, ziceai că e iatagan, l-a luat în dinți, s-a dat pe lângă cea mai frumoasă vacă a lui Beleni, a prins-o de coarne, a încălecat-o, cu picioarele o strângea așa, pe după burtă, și cu un braț se ținea de sub gâtul vacii, a culcat tâmpla …și cu mâna asta cu cuțitul i-a tăiat gâtul, și vaca fugea cu el în spinare… Până când găleți de sânge s-au scurs… Vaca a îngenuncheat, a căzut, cazacii au jupuit-o, au băgat-o la cazan și au avut o masă copioasă… A doua zi, vine Beleni:  „Arză-i-ar focul să-i arză cu democrația lor cu tot! Furară vaca cea mai frumoasă!”

În ‘56 în primăvară, eram elev la A. Șaguna (Brașov), și noi habar nu aveam că Securitatea nu permite să te aduni mai mult de două persoane, indiferent unde, nici acasă, nici pe stradă. Erai în vizorul lor imediat.

Și noi am făcut un cerc literar, mai întâi – unii scriau poezii, alții schițe, alții culegeau ghicitori, cimilituri, unii care sculptau, pictau. Singurul lucru care ne-a deranjat de la început era că știam fiecare, din casă, că există scriitori interziși, literatură interzisă, că într-un trimestru am avut mai multe ore de rusă decât de română. Și acest lucru ne-a deranjat teribil. Faptul că dacă mergeai din Piața Sfatului la Hotelul Coroana, 400-500 metri, întâlneai unul-doi-trei ofițeri ai Armatei Roșii eliberatoare, care a uitat să se mai întoarcă acasă. Trecuseră mai bine de 10 ani și ei tot prin pădurile patriei, cu divizii de tancuri și infanterie, bineînțeles, hrăniți de noi…

În timpul ăsta, izbucnește revoluția din Ungaria, în 23 octombrie ‘56, și zice unul dintre noi: „Dar noi nu facem nimic, stăm așa, cu mâinile în sân? Ia să plece rușii din Ungaria, să îi lase pe unguri să își hotărască singuri soarta, și să plece și de la noi! Bine, dar ce facem? Ne transformăm într-o organizație de luptă anti-comunistă!” Noi, niște tineri care până atunci aveam vârste între 17 ani și jumătate și 19 ani. Pe această plajă de doi ani intram toți cei 15. Și bine, bine organizație. Cum să se numească? Garda tineretului român.. Fără nicio legătură cu Garda de fier, mai degrabă cu tânăra gardă din Uniunea Sovietică, că citeam cărți, eram puși să le citim, de Solohov, Fadeiev, care au scris cărți după marea revoluție din octombrie din Rusia țaristă.

Ne-am apucat – plan de luptă, statut, cotizație, ștampilă, unii sustrăgeau litere și cifre de plumb din tipografie, că era o singură tipografie, nu era voie să fie mai multe, era sub controlul Securității, a Partidului…

 

15 am fost de toți, cei de acolo…

Unul se apucase să facă un rotor de motor electric, cu canelurile respective prin care trece bobinajul și acolo trebuiau introduse literele  – ca un făcăleț de 12-15 cm diametru. Și trebuia ca acel manifest să nu aibă mai mult de 20 de rânduri. Și o bucată de cauciuc dintr-o bandă transportoare de șantier, pusă jos, niște ghidaje, și după ce făceai probă, introduceai hârtia, și nu puteai trece decât o dată. Unul dădea cu tuș… Nu am apucat decât să facem câteva probe, nu am apucat să facem mai nimic. Cu toate acestea, procesul nostru s-a vrut a fi exemplar, a fost primul din România după condamnarea studenților de la Timișoara.

Au fost câteva manifeste, făcute de mână. Nu ne-a fost teamă. A fost o perioadă în țara asta în care au trăit bărbați și femei, elevi, am găsit prin dosare copilași de 9-12 anișori, arestați de Securitate, caz unic în comunitatea europeană… După cum unic au fost cazul Pitești, fortul 13 Jilava, nicio temniță nu a fost atât de cumplită, nici în Rusia, să fii la cota minus 17 sub pământ. Au avut curaj toți… lumea zice că eu aș fi fost cel mai curajos dintre toți…

ARESTAREA

Eram la ultimul examen al Facultății de geografie – geologie a Universității Al. I. Cuza din Iași. Geologie cu probleme de geneza pământului – vulcanologie, meteorologie. Eram pasionat – visam să văd lumea, să călătoresc, să scriu, nu am avut parte. Când, în vremea lui Ceaușescu, aș fi avut cu ce și cum, nu m-au lăsat, învinuindu-mă pe nedrept că vreau să plec din țară. Acum pot să merg oriunde, dar nu am cu ce. Nu e târziu – eu așa am fost educat și de acasă și din temniță: “Fiule, noi nu avem vârstă! Noi trebuie să murim tineri, în picioare, drepți ca brazii și tari ca stejarul și stânca românească! Dar, ai grijă, niciodată să nu te agăți de sus, să ai picioarele bine înfipte în pământul patriei!”

Îl văd și acum și îmi dă putere! Mulți îmi spun: “Lasă, mă, trecutul, că o să te bage în mormânt! Nu, trecutul mă face să fiu mai puternic!” Nu contează cine mi-a spus asta.  Nu că l-am uitat! Nici din teamă.  Ați fost la Sighet? Este galeria de fotografii, eu sunt rândul 3 de jos în sus, cum mergi din holul mare, la parter… Ce importanță ar mai avea numele, peste ani? Nu-ți mai spun nimic numele. Nu te mai caută acolo nici nepoții, te impresionează doar mulțimea, varietatea…

Eram la ultimul examen – de socialism științific, care pentru mine a fost o mare povară. Intraseră primii trei, și cum ieșea primul, urma să intru eu.

Nimeni nu m-a văzut pe mine vreodată învățând. Tot ce am văzut am trăit senzația că le-am mai văzut odată… Eu, în închisoare fiind, vă plimbam oriunde – prin Santiago de Chile, prin extremul nord în Hammerfest, prin Pompei, lângă Napoli, acoperit de cenușa Vezuviului, prin Kenya și Kilimanjaro, să vă vorbesc de vegetația și fauna și populațiile de acolo, cum trăiesc, sau prin Borneo, prin Sumatra, eram singurul student care mă duceam la țară și luam creta și colegii mă testau: fă Argentina, fă China, fă Coreea, și le făceam fără greșeală, puneam apele, munții, poziția orașelor, lungimi, adâncimi… Ca până la urmă să fac electromecanică, și s-o fac bine, fără să îmi placă… Este cumplit!

Mă plimbam nervos pe culoar, doi domni după mine. Nu aveam niciun motiv să ne fie teamă, că cineva ne-ar fi dat de urmă. Cei doi domni – mă opream eu, se opreau și ei… Dacă dădeam colțul, grăbeau pasul, să nu mă piardă. Mă opresc și mă întorc brusc – îi văd venind în fugă. Ceva nu este în ordine. Intru la examen, iau biletul, stau 2 minute, fără să îl întorc măcar, și cei doi examinatori au văzut. M-am ridicat, l-am depus: “Vă rog să îmi permiteți să mă retrag din examen. Sunt așteptat afară de doi domni.” Nu aveam nicio certitudine. Nicio bănuială, nimic…

Plecăm cu un grup de studenți care dăduseră examene. În drum, vedem o tarabă cu cireșe, am luat două-trei kilograme de cireșe, ajungem la internat, două paturi le-am tras alături, am deschis un ziar, le-am răsturnat acolo nespălate și patru inși stăteam turcește pe pat… Iau cireșele, să le duc către gură, și intră portarul: “Care ești Bjoza, măi? Te așteaptă jos un domn, hai repede!”

Am pus cireșele jos, pe care patru ani le-am visat noaptea, m-am dus la dulap, m-am îmbrăcat, mi-am luat actele, le-am spus colegilor: „La revedere! Plec, și s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată!

Jos mă aștepta un român, cu tenul alb, și mulți pistrui maronii, cu părul blond spre roșcat cârlionțat, cu perciuni mari și cu aspectul unuia care atunci când mănâncă tochitură, îi curge grăsimea pe barbă. Am fost arestat de doi cetățeni români, unul fusese strungar, se numea Gasparovici Eugen, locotenent major, și celălalt era căpitan, fusese frizer și se numea David Isidor. Ei m-au anchetat la Securitatea din Iași o lună și ceva. M-a chemat să îi urmez la comitetul UTM să dau o declarație că s-au întâmplat niște nereguli.

Și mă duc. Și am luat-o pe laterala Teatrului Național din Iași, am făcut la stânga prin fața teatrului. Securistul mi-a spus: “Ești arestat! Să nu încerci să mă lovești sau să fugi, că e mai rău!” Eu aveam un renume – nici în Liceul Șaguna, nici la facultate, nu s-a mai întâlnit unul să aibă forța fizică pe care o aveam eu. Nu am avut bolile copilăriei, pojar, oreion, nimic, am mâncat cu lingura unora care eliminau sânge în spută pentru că tuberculoza le mânca plămânii, și am scăpat.

CONDAMNAT LA 15 ANI MUNCĂ SILNICĂ

Am fost azvârlit într-un demisol, o magazie cu paturi, saltele, nu era o celulă, singur, asta la Securitate.  Apoi cred că trecuseră 3 nopți și două zile când cineva a deschis ușa și în bătaie de joc: “Ce-i cu tine aici? De ce ai venit? Ce cauți? Păi cum ce caut, am fost arestat! Lasă prostiile! Hai cu mine!”

Și m-a dus direct în anchetă. Deci, nu mâncasem, nu băusem, teroarea era fizică și psihică în același timp, efectul trebuia să fie garantat. Iată că sunt dus în anchetă, au fost 14 anchete, la dosar sunt doar patru, toate ziua, între 8-12. Numai una a fost ziua din 14, celelalte nu mai sunt. Securistul rupea niște hârtii, e adevărat, eu mă duceam în celulă și rememoram tot ce am zis, ca să se potrivească cu voi spune. Nu am vrut să recunosc nimic, deși ei aveau dovada. Și din cauza asta, nu de mare luptător, m-au bătut, mai mult decât pe toți ceilalți laolaltă; care au recunoscut din prima, au scăpat mai ușor.

Noi depusesem un jurământ – iar șeful organizației, coleg de bancă al meu, mi-a trimis o scrisoare, el era student la București, eu la Iași, și scrie o scrisoare către mine, care nu a fost interceptată de Securitate, că nu se știa încă nimic. Și îmi scrie: “Dragă Octav, a sosit momentul să facem și noi ceva pentru biata noastră țărișoară!” Eu îi răspund: „Dragă Nicule, am aici prieteni foarte mulți și foarte buni, pe care pot conta, la o adică.”  Ei, acestea au fost cele două fraze: “Ce a vrut să îți spună? Bă, ne crezi proști?” Îmi venea să le spun – chiar mai mult decât atât… Dar nu puteai să le spui, că te ucideau… făceau un proces verbal și scăpau cu atâta și te azvârleau într-o groapă fără urmă.

Sunt singurul din cei 15 care am refuzat să spun orice – doar nu, nu, nu. “Păi ți-a spus, scrie… Mi-o fi spus, nu era sănătos la cap, nu am luat-o de bună… Păi tu îi răspunzi…Păi da, venea festivalul mondial al tineretului de la Viena, din 1959, și voiam să ne pregătim pe linie sportivă.”

Nu am vrut să recunosc nimic – voiam să ne pregătim pe linie sportivă! Dar cineva a spus ceva. Sigur, au recunoscut toți. I-au prins cu treburi concrete, cu corespondența. Noi ne întrebam cine ne-a turnat. Nu ne-a turnat nimeni, eu am găsit. Șeful organizației a purtat același nume cu tata, era senior și junior, și tatăl lui avea corespondența interceptată de Securitate, pentru că fusese legionar. El scrie și la Brașov, unui frate geamăn, Luca: “Du-te la Iași că îl găsești pe Octav”, și îmi face o descriere, eu m-aș fi jenat: ”e dintr-o bucată, e ferm, e curajos, nu minte, nu fură.”

Păi asta la Securitate te zdrobea… Ăia nu aveau nevoie de așa ceva! Ei aveau nevoie de hoți, de pleavă, de turmă,  nu de lideri! Toți liderii de opinie sau de grup erau arestați și condamnați, dacă nu aveau motiv, li se inventa un motiv. Nu aveau nevoie decât de turmă supusă, care să nu pună întrebări.

Am fost judecați de Tribunalul Militar Brașov, completul de judecată condus de maiorul Dragoș Cojocaru, care multe organizații din această țară le-a condamnat la moarte. Puțin a lipsit să nu o încurcăm și noi. Pentru că în paralel cu noi a fost arestat și lotul sașilor de la Biserica Neagră, și lotul maghiarilor Emis.

Am fost duși în închisoarea de la Codlea. Și a doua zi, părinții – noi fiind arestați vara și acum era în prag de iarnă, procesul a fost în 11 octombrie, unii erau în pantaloni scurți, unii numai în cămașă, și așa am rămas – au venit cu haine groase. Nu li s-a dat voie părinților să ni se dea pachetele cu alimente, cu haine, li s-a spus să vină mâine! Dar mâine, pe noi nu ne-a mai adus.

A venit să ne citească sentințele la Codlea procurorul Mircea Tiron, care, în timpul procesului, sărea în picioare și dădea cu pumnul în balustrada aceea: “Priviți către aceste vipere legionare, victime ale vocilor mincinoase de peste ocean! Priviți către aceste lepădături fasciste!” Sigur că va fi murit și el de moarte bună!

Toți am primit condamnări între 15 și 20 de ani, într-o singură zi s-au dat condamnări de 232 de ani de muncă silnică

Puțin a lipsit să ne condamne la moarte și pe noi ne-ar fi și executat! Doi-trei își găseau sfârșitul undeva…

Mi-aduc aminte că unul dintre cei doi frați gemeni (Luca Eugen și Tiberiu), când a auzit că au primit câte 20 și 15 ani,  a început să râdă în hohote. Procurorul, contrariat, l-a întrebat: “Ce râzi așa?” Păi cum să nu râd? Dacă nu om reuși să îi facem pe toți, poate diferența o să o faceți dumneavoastră!”

Am fost în 14 locuri – Securitate Iași, Securitate București – Uranus, Securitatea Brașov – unde am avut de-a face cu Traian Urzică, cu Stelian Alexandrescu; închisori: Codlea, Gherla, Galați, Brăila, Văcărești, Fortul 13 Jilava; și lagăre de muncă – în Balta Brăilei, Strâmba, Stoienești, Salcia, în Deltă, pe bacul plutitor la stuf, Bacul 4, Periprava centru și Periprava secția Grindul. Tot ce era în Deltă era cunoscut sub numele secret UM0380 Periprava.

Din 15, zece au colaborat, sub diverse forme, au cedat… dar nu mă pot supăra pe ei. Nu le poți cere să fie toți nebuni… Unii dintre ei au cedat și au devenit oamenii securității…. dar nu am putut, tot de acolo am învățat să iert, am învățat că suferința trebuie să înnobileze sufletele, fiule.  Iartă-i! Nu știu dacă am făcut bine! Dar știu un lucru, că i-am iertat cu certitudine.

Iar mascarada pe care o vedeți astăzi după 24 de ani, timp în care cele mai mari bestii s-au stins, cei mai mari criminali, în patul lor acasă, sau pe un pat de spital, bucurându-se în continuare de distincțiile obținute, de decorații primite în lupta cu noi, în timp ce niciunul dintre deținuții politici nu a fost decorat de șeful statului! Nici măcar de cel care a condamnat comunismul, încă o dovadă că a făcut-o formal, ca să câștige poate voturile noastre și ale rudelor noastre…

GHERLA – PRIMUL POPAS DIN CELE 14

În anul de mortalitate maximă la Gherla, vara lui ‘59 erau 3,5 deținuți la un pat, şapte la două paturi. Închipuiți-vă ce însemna 42 de deținuți într-o celulă în care, la plan orizontal intrau numai trei paturi, pe patru nivele. În 12 paturi eram 42 de deținuți și între paturi 50-60 cm.

Un preot – Stere Popovici, din Tulucești, la nord de Galați, 5 ani din 15 făcuți la minele de la Nistru – Baia Sprie, Cavnic -, îmi spunea, la Gherla:  ”Mă băiatule, mă tot gândesc de ce te scot dimineața pe tine înainte de numărătoare să te bată?” Eram la Gherla într-o celulă. În fiecare dimineață, unul dintre noi era scos, ei credeau că noi nu știm ce se întâmplă, dar prin Morse eram informați. Din fiecare celulă scoteau pe unul ca să îl bată. Ca teroarea să persiste de dimineață până seara. Mă scosese de 2-3 ori pe mine. “Și m-am tot gândit de ce te tot scot pe tine. Tu ai o privire mândră, semeață, evită-le privirea!” Oricum o dădeai, tot rău ieșea. Dacă te uitai prea sobru, „Ce nu-ți convine, futu-ți dumnezeii mă-tii de bandit? Ce nu-ți convine?” Dacă erai zâmbăreț: „Râzi de mine?” Și dă-i…

Și zice preotul: „Evită-le privirea! În definitiv, e singura ta armă, sfidează-i în continuare!” Dar apoi se ducea la perete, în genunchi, și se ruga ore întregi: “Doamne, iartă-mă, că sunt preot și sfidarea este mare păcat și nu ar trebui să îl învăț așa ceva!” Nici pe ăsta nu pot să îl uit. I-am căutat mormântul în bălării până la brâu și nu am plecat de acolo până când cu peria de sârmă nu am dat rugina de pe gărduț, l-am vopsit, i-am pus flori… Și tot nu pot să uit, el îmi  spunea: “Știi, fiule, de-abia în clipa în care vei putea renunța la tine și să faci și tu câte ceva pentru cei din jurul tău, totalmente dezinteresat, vei putea să spui că ai început și tu să faci ceva pe lumea asta.”

FORȚA DE A REZISTA

Eu am avut acel ceva – dacă în celula din dreapta și din stânga, una din ele, e goală, nu e nimeni, nu respiră nimeni dincolo de zid, eu vă spuneam care este acea celulă goală și că doar dincolo este cineva care trăiește. Niște lucruri la care nu le-am găsit explicația niciodată. Am fost de neclintit, deși eu nu sunt din ăia, nu cred în zodii, cărți, cafea, în bobi…

 -          Dar în Dumnezeu?

Pentru mine, Dumnezeu să nu îmi ziceți că este acolo undeva, sus. El este peste tot. El înseamnă pentru mine victoria binelui asupra răului, victoria luminii asupra întunericului, a frumosului asupra urâtului.

-          Vă rugați în închisoare?

       Parcă mi-e greu să spun… Niciodată nu m-am rugat. Dar credința a fost fantastică! În acel cineva care îmi dădea putere și care era în permanență cu mine, nu departe undeva. Nu știu ce puteți înțelege din asta…

Eu am avut o stăpânire de sine ieșită din comun – toți vârstnicii spuneau : „Tu nu ai voie să dai semne că ți-e foame, că te doare, că ți-e frică, uită-te în spatele tău, îi vezi? Fac închisoare de 10 ani, uită-te la ei cât sunt de bolnavi, de slabi, de deznădăjduiți, dacă și pe tine te aud că te vaiți, că te doare, că ți-e foame, că ți-e frică, îi duci la moarte, fiule, tu trebuie să fii cel care îi trage! Spune în gând, dacă ești în celulă și îi deranjezi: Eu sunt un învingător! Spune de zeci, de sute, de mii de ori, de zeci de mii de ori! Mie nu mi-e frică, nu mi-e foame, pe mine nu mă doare, și așa va fi, fiule!”

Și așa a fost! Sugestia și autosugestia au un rol fantastic, cel puțin asupra mea. Când m-am eliberat, mi-a extras o măsea și nu am simțit durerea. Imaginați-vă să extrageți o măsea din aceea, rasă la nivelul gingiei, dar mă concentram la alte dureri infinit mai mari – și nu am simțit durerea mea! Dar, nemaiexersând, după vreo 4-5 ani, am strigat: “Stați, domnule doctor, opriți-vă!” Reintrasem în rândul oamenilor normali.

“Nu ai voie, fiule, nu ai voie! Cel mai greu lucru în viață va fi să te învingi pe tine, să te cunoști pe tine.  Și dacă vei reuși să te învingi pe tine, pe mulți vei învinge în viață!” Am o singură certitudine – pe mine m-am învins sigur, dar pe alții nu îmi amintesc, nu știu… Poate moral, așa, dacă există vreo jenă din partea vreunuia vreodată, dar altfel…

Familia mea a suferit cel mai mult: tata a fost arestat, fiul meu a murit în brațele mele

Da, acea forță… când mai duceai o roabă de pământ, cu vârf, și spuneai: la următoarea mă prăbușesc și mor! Și atunci gândurile mele zburau undeva sau la prietena mea rămasă acasă și deodată primeam puteri nebănuite! Prietena mea care avea 13 anișori când am cunoscut-o, și eu 16… Și m-a așteptat, ne-am căsătorit, suntem împreună și acuma, dar în ultimii cinci ani, a ajuns o epavă, care vrea să moară…

Întrucât unicul nostru fiu a murit și, din acel moment, pur și simplu nu a mai putut lupta. De ce? Pentru că l-au dat comuniștii afară de la Liceul de Marină, a visat să se facă ofițer de marină. A reușit să intre la Liceul de Marină din Constanța și, după două luni, m-au chemat să figureze că l-am retras la cererea mea. Directorul și securistul liceului: “Nu cheltuim bani degeaba pe un ins care nu va pune piciorul niciodată pe o navă!”

Fiul meu s-a îmbolnăvit grav de tot, psihic, peste ani de zile, de o formă de diabet cauzată pe fond psihic. Nu mi-a reproșat niciodată nimic, nici mama, nici tata…

Tatăl meu a fost arestat și el la procesul meu, pentru că atunci când a auzit: Octav Bjoza, 15 ani muncă silnică a sărit în sus cu pumnii către tavan și apoi arătând cu degetul către completul de judecată, nimeni altul decât cel care a trimis la moarte grupul maiorului Dabija, grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu, același locotonent de justiție Dragoș Cojocaru. El ne-a judecat și procesul a ținut o singură zi, de la 7 dimineața seara  la ora 23, o singură zi, iar a doua zi, când s-au dat sentințele și a auzit tata - Octav Bjoza, 15 ani muncă silnică, a sărit:  „Dumnezeii mamii voastre! Voi sunteți bandiții! Dați-ne copiii înapoi!” L-au arestat. L-au bătut vreo 5-6 luni, tribunalul militar și-a declinat competența, iar tribunalul civil, având puternice circumstanțe atenuante, crescând un fiu și neștiind ce crește, l-a achitat,  dar  serviciul nu l-a mai primit, a pierdut 25 de ani vechime, cu ture de noapte, și a murit salahor, la doar 66 ani și jumătate.

Iar fiul meu a murit în brațele mele în 2008 ora 00.50, 5 septembrie, la vârsta de 42 de ani, lăsând în urma lui doi nepoți, fără mamă, fără tată, din care băiatul bolnav irecuperabil, din cauza rh-ului negativ; nu știe să scrie, să citească. Nepoțica a terminat acum o facultate, a dat masterul, are 25 de ani, și băiatul 22.

 -          Dvs sunteți cel mai puternic din familie…

“Cu cât ești mai combătut, să fii mai mândru de tine, să te simți mai puternic!” Pare un paradox, dar așa a fost. Și acum mă simt umilit, cumplit de umilit, mi-e rușine de mine și când merg pe stradă singur.

„Pentru că, fiule, fă ce îți spun eu, și vei ajunge să îți domini și metabolismul bazal, mă băiatule, că și celula are inteligență!” Era medic și era legionar… Eu nu am fost legionar și nici nu sunt, pentru că nu am acceptat crima, indiferent dacă este una, zece, o mie sau sute de mii. Nu am acceptat crima sub nicio formă.

ÎN BALTA BRĂILEI

La ora 5 dimineața, dormeam în saivane de oi, în Balta Brăilei, pe care a pus mâna acuma un criminal de dinainte de ‘89, pentru că știau ce se întâmplă cu noi, criminali sunt și cei care ne terorizau psihic prin rețele diabolice de informatori,  Culiță Tărâță, a pus mâna pe Balta Brăilei… Să îi scriu o scrisoare să îi spun să îmi trimită și mie toamna trei saci de grâu! Pentru că am pus 100 de vagoane a 10 tone, porția mea, pe acel dig care măsoară 150 km de jur împrejur – un dig care este singurul care a rezistat de atunci până astăzi tuturor inundațiilor. Pentru că în secțiune transversală reprezintă un trapez cu baza mare 25 metri și baza mică de 4 metri, înalt până la 3 m, pentru ca forța apei să nu îl rupă.

Dar când se dădea câte un tronson în primire, pe partea cealaltă, noi eram puși pe burtă în noroi și dincolo se întindeau mese cu lăutari și: “Țărănimea, clasa muncitoare a mai dat înainte de termen încă 10 km de dig!” Și noi stăteam flămânzi cu burțile în noroi de partea cealaltă a digului…

Eu duceam roaba – o brigadă era formată din 40 de deținuți și un brigadier care trebuia să fie cel mai ticălos dintre noi. Duceam roaba și când ajungeam la poalele digului – la început era ușor, nu trebuia să urci, răsturnai roaba și înapoi: „Crucea și dumnezeii mamii mă-tii de bandit! Nu ți-am zis de la ras în sus să mai fie o roabă? Să fie cu vârf! Marș înapoi!” Și bâta pe spinare…Și apoi pas alergător trebuia să vii cu ea înapoi. Și când ajungeam sus pe dig, cei de la 50 metri – că de departe de dig căram pământul, să nu îl șubrezim când vin inundațiile, distanța varia între 50 și 75 metri de unde căram pământul față de baza digului – și îi auzeam strigând de departe: “Tavi, uită-te, te rog! Nu se vede carul cu boi?” Carul cu boi era cel care aducea hârdaiele cu mâncare. „Uită-te, Tavi, te rog…dacă ajungi sus, nu se vede în zare carul cu boi, nu vine mâncarea?”

Este groaznic să suferi de foame. Și să vezi canaliile care te-au chinuit, te-au bătut, cum prosperă, cum trăiesc, fără să îi deranjeze nimeni, cum fiii lor sunt mari patroni, dar niciodată copiii nu trebuie să fie acuzați de ce au făcut părinții, așa cum au făcut comuniștii. Dacă unul dintr-o familie era deținut politic,  toți erau dați afară din serviciu, toți trimiși la munca de jos.

O ZI LA PERIPRAVA

Am fost la Periprava când era comandant Ion Ficior, venit dintr-un sat de undeva din Mureș. Aștia toți veniseră la școala de ofițeri în opinci sau cu încălțăminte din care degetul mare le ieșea afară și legată cu sârmă. Din aștia au fost făcuți ofițeri de securitate. Ficior era o canalie cu chip de om, un criminal ordinar;  dar ca el au fost mulți; nu vă gândiți cumva că au fost doar ăsta și Vișinescu, sute erau din aștia. Și pe urmă putem extinde la ordinul miilor – procurorii militari, judecătorii militari, unde sunt? Unde sunt subofițerii care băteau ordinar?

Iarna, la stuf, a fost cel mai greu loc de muncă. Lângă mine a murit căpitanul Duca, 32 de ani, căpitan de la tancuri, unitate militară din Pitești, s-a stins în brațele mele.

Dimineața la 5 mărșăluiam câte cinci în rând, ținându-ne de braț, în pas alergător, indiferent dacă erau bătrâni bolnavi sau tineri, nu conta. Am fost și am rămas printre cei mai tineri. Dimineața la 5 și stingerea se dădea la ora 22.

Deși foamea era cumplită, am remarcat că prietenii mei din brigada de luptă lăsau între geamurile barăcii bucăți de pâine. Și mă gândeam: “Eu am mâncat-o toată și tot flămând am rămas, și ei mai pun și deoparte!” Am mai remarcat că între geamuri era un bidon de apă; cine știe… le-am pus cap la cap după ce s-au petrecut lucrurile.

Pas alergător către locul de muncă ca să putem să ne facem norma de muncă, care era imposibil de realizat. Și, în ierburile grase, mănoase  ale Deltei înalte până la genunchi și ude de roua dimineții, jos văd un buchet de lăcrămioare sălbatice, înflorit. Eram pățit – un câine lup mi-a perforat cu colții brațul, pentru un morcov, am făcut un pas să îl iau și nu văzusem câinele în spatele meu, câinele gardienilor;  și nu am putut să îl scot pentru că pământul era înghețat, am crezut că pot să îl scot și să îl mănânc. Deși eram pățit, instinctiv smulg lăcrămioarele și după câțiva pași realizez că era 1 septembrie, nu primăvară timpurie… înfloriseră pentru mine? Era ziua în care prietena mea rămasă acasă împlinea 20 de ani. Le-am ascuns, în pământ, în paiele saltelelor, și după aproape un an de zile i-am adus ce a mai rămas din ele… acum 52 de ani.

Am venit în lagăr și colegii mei mă cheamă într-un colț în baracă – din cojile de pâine uscată au făcut pesmet și din porțioara lor mică de marmeladă, amestecată cu pesmet, au făcut un tort mititel de 10 cm,  gros de 2 cm, pe fundul unui castron, și au scris pe el: “Lui Carmen, de la Tavi, la 20 de ani”. Au pornit instantaneu șiroaie de lacrimi… curgeau pe pardoseala de pământ. Am fugit în fundul lagărului și când am ajuns în zona de mă împușcau ăia, în fâșia greblată, m-am oprit, m-am dumirit, m-am întors înapoi, le-am mulțumit. În bidonul acela făcuseră un fel de vin, din apă cu marmeladă. Și din ziua aceea nu am mai vărsat o lacrimă, deși mi-au murit mama, tata, unicul fiu, nora, și mulți, mulți prieteni, pe care îi conduc pe ultimul drum…

Eu nu am mai plâns de pe 1 septembrie 1961. „Tu nu-ți dai seama, dacă te văd pe tine plângând, ce dezastru faci și lași în jurul tău? Nu ai voie!”

Și pielea unui șarpe, pe care îi mâncam cruzi când îi găseam, de foame, o mai am astăzi. Dacă te mușcau 2-3, puteai să mori, dacă te mușca unul, te înroșești, dar nu mori. Dar noi îi găseam iarna, că iarna se recoltează stuful, și erau amorțiți.  De sub maldărele de stuf putrezit… Și pielea unuia am sărat-o și am ascuns-o, în pământ, în paiele saltelelor.

Unul dintre cei care au făcut Piteștiul era Romulus Ionescu, student, din București. Și el a făcut Piteștiul de la cap la coadă, dar a făcut parte dintre cei care au suferit. Și era bolnav de tuberculoză în ultimul hal și înainte de a mă elibera, cu mai mult de o lună, munca de peste zi i-o dădeam lui. Cei care nu își făceau norma, brigadierul dădea listă, și seara, la poartă, stăteai la rând să fii bătut, puteai să stai și un ceas până îți venea rândul să fii bătut și să vezi ce se întâmplă sub ochii tăi.

Normele fiind imposibil de realizat, noi cei tineri, mai puțin cei bolnavi, că erau și tineri bolnavi, am îngropat și de 19 ani, și de 22 de ani… Neputând să își facă norma, nu conta că ești bătrân au bolnav, erai bătut. Atunci, noi, cei tineri, ofeream munca de peste zi bătrânilor și bolnavilor, și rămâneam noi să fim bătuți. Știi care-i culmea? După ce te bătea, îi număram pe degete pe care puteau să meargă pe picioarele lor, capabili să mai ajungă la baracă sau la saivanul de oi.

Ce însemna saivanul de oi? Un grajd cu pereți de pământ, un metru săpat în pământ, ce scoteai de aici puneai pe maluri să se înalțe, și acoperit cu stuf. Era pentru oi, iarna. Și băgaseră paturi metalice asemănătoare celor de la Aiud.

Rămâneam noi să fim bătuți. Eu făceam treaba asta de vreo lună. Bătăile nu erau totdeauna zilnice – era unu care se grăbea, era ziua lui nevastă-sa, se grăbea. Mai scăpai. Dar când aveau timp, te băteau cu bâtele, nu mai puteai să mergi pe picioarele tale.

Se apropia ziua eliberării și eu de o lună îi dădeam lui Romulus munca mea, că el elimina sânge în spută, era rozalie, își vărsa plămânii… Și Romică a venit, mi-a luat mâinile în mâinile lui, era cu 10 ani mai mare ca mine, eu aveam 22, el avea 32, și se uită în ochii mei și zice: „Octave, să știi, că dacă va fi vreodată să ies cu viață de aici, voi porni de la mine de acasă din București, pe jos, până la tine la Brașov, voi lua în raniță și apă și mâncare, fără să cumpăr nimic, voi merge în zig-zag în drumul meu spre Brașov, voi intra în toate bisericile și bisericile de mănăstiri, mă voi duce în fața altarului, voi îngenunchea și voi spune câte o rugăciune pentru sănătatea ta, Octave!“

La doi ani și jumate după ce m-am eliberat, cineva a sunat la poartă, în Scheii Brașovului… și când m-am dus, era Romică Ionescu. „Octave, am venit să îți spun că m-am ținut de cuvânt. Sunt plecat de 36 de zile de acasă și am îndeplinit ce ți-am promis!”.

În primăvara lui ‘62, s-au gândit, ca să muncim mai mult, să ne întrecem, să introducă și în lagărele de muncă forțată întrecerea socialistă, din uzine și de pe ogoare. Știi cum s-a întărit prietenia dintre clasa muncitoare din uzine și țărani, când au fost puși țăranii să intre în colectiv? Au fost aduși muncitorii în camioane cu bâte și au fost puși să îi bată – să intre (în colectiv) de bună voie.

În primăvara lui ’62, au admis ca cinci deținuți din 40 să primească lunar câte un pachet de 5 kg – cel care va face norma, doar acela. Norma nu putea să o facă nimeni, și atunci dădeam munca unora ca să iasă acel unu, mai amărât. Și cum eu tot dădeam altuia, un prieten, Nelu Cențiu, bunul meu prieten, primise un pachet de acasă și mi-a dat cartea lui poștală, dacă ne prindea și pe el și pe mine, eram crunt pedepsiți, băgați la izolare. Și puteam cere și eu pachet.

Cu o zi înainte, un medic deținut, maghiar, care mi-a fost cel mai bun prieten, Szanto Lehel Ludovic, era din Timișoara, venise la mine și i-au dat lacrimile: “Octave, ce să mă fac?” În momentele cele mai grele, veneau să se consulte cu mine – și cei de 50-60 de ani, și eu aveam 20-21. Tocmai pentru faptul că, în cele mai grele momente, nu îmi pierdeam cumpătul și găseam soluția aceea care să ne mai țină o oră, o zi, o lună, un an, poate mai mulți ani. Vine și îmi spune: „Ce să mă fac? Am câteva sticluțe de streptomicină. E pe moarte X, care are numai 19 ani și are o viață înainte, dacă i le-aș face toate lui, l-aș salva, poate, de la moarte.”

01-bjoza

Fişă de arestare a lui Octav Bjoza

02-bzoja

Fişă de arestare a lui Octav Bjoza

Ei trimiteau de formă niște medicamente, care niciodată nu aveau cum să ajungă. “Dacă i-aș face lui, are o viață înainte și poate i-o salvez. Sau dacă i-aș face lui Y, e țăran din Cincu de Făgăraș, Tășică Comșa, trei fetiței îl așteaptă acasă…Poate l-aș salva pe el… Sau să îi fac lui Z? Are 60 de ani, dar e academician, e savant, dacă scapă de aici, poate va mai fi de folos patriei.”

Am stat și m-am gândit: “Fă-le la toți trei și fie ce-o fi!”

Și, a doua zi, scriu în scrisoare acasă: să-mi trimiteți bomboane din acelea multe mici, mărunte, de care mănâncă nenea Veniamin – era un vecin de acasă, bolnav de tuberculoză, iar bomboanele erau hidrazida, un medicament pentru tuberculoză. Și după nici opt zile a venit pachetul lui Octav de 5 kg, și Octav aștepta și el ca ceilalți colegi o bucată de slănină, mâncare, ceva, dar erau 35 de sticluțe de streptomicină, și jumătate de kg de hidrazidă, le-am dat medicului, și i-a salvat pe toți trei. Nu știu dacă mai trăiește vreunul astăzi.

În pachet, mai era și un săpun de față pe care scria Carmen, marca Carmen, numele prietenei mele… Îl mai am și astăzi. Nu aveți idee ce puteri primești, inimaginabile. Și săpunul are, deci, 51 de ani. Nu s-a spălat nimeni niciodată cu el.

Între timp a murit și doctorul. Dar a murit după ce a văzut toată Europa, cu Dacia, cu rulota, cu soția și fetița, a ajuns până la Capul Sf. Vicențiu din Portugalia, cel mai vestic punct continental al Europei, până la capul Matapan din Peloponezul Greciei, cel mai sudic cap al Pen. Balcanice, la Hammerfest în Norvegia, unde am visat și eu să ajung, a văzut Spania, Italia, Germania, Țările de Jos, Marea Britanie, iar prețul a fost vânzarea celui mai bun prieten, a lui Octav. Asta a fost prețul. Și am găsit nota informativă, și i-am trimis-o, cu o scrisoare de două pagini și jumătate, și toți care au citit-o, au plâns. În afară de mine, care v-am spus că nu mai pot să mai plâng.

La Periprava am stat cu zece dintre cei care au făcut Piteștiul de la cap la coadă, experimentul Pitești. Cu unul dintre ei,  în trei etape, am dormit într-un pat un an și jumătate, unul dintre criminali, Dan Diaca. El nu a fost executat cu lotul lui Țurcanu, pentru că nu fusese legionar. Este o presupunere. Ai noștri știau cel puțin unul care fusese omorât de el.  El avea plăcerea de a lovi cu pumnul în ficat. Nu am știut cine era– nimeni nu spunea că a făcut Piteștiul. Nimeni nu spunea ce a pătimit la Pitești, atât erau de îngroziți. Fuseseră puși să semneze, să scrie încă pe când era în temniță.

Și eu am semnat, când m-am eliberat – că nu am văzut nimic, că nu m-au bătut, nu am flămânzit, nu am muncit decât dacă am vrut, baliverne, pe care le semnai fără să te uiți… la noi nu mai conta viața. Prin martie, am aflat că voi fi eliberat – mi s-a adus un document în care scria că, la cererea procurorului general al Republicii Populare Române, vi se casează sentința de 15 ani muncă silnică și sunteți condamnat la 4 ani temniță grea. M-am dus în lagăr, m-am așezat pe marginea patului, și, spun colegii, timp de de 2-3 ceasuri, îi vedeam că dau din gură, dar nu realizam nimic. Nici ei nu își puteau explica. Știți ce mă frământa? Cum să plec eu să îi las pe ăia acolo? Nu mă bucuram că plecam acasă și că îi văd pe ai mei…

GROPILE COMUNE AU EXISTAT

Nu am văzut, dar am auzit, din povestite…. Noaptea, în inchisori sau în lagăre, aceleași lucruri se petreceau. Au fost rare cazurile în care erau puși în niște lădoaie, nu cu formă de sicriu, ci paralelipipedice, din scândură, dar când am început să murim cu miile, de unde atâta cherestea?

Numai un caz cunoaștem, urmare a unei intervenții din exterior, a Monseniorului Vladimir Ghika, în care a fost returnat trupul către familie. Atât. A murit în 1954 în fortul 13 Jilava și eu i-am amenajat celula cu cei de la penitenciar, cu ocazia beatificării, în 30 august, i-am dus pe toți acolo, ca să vadă, au fost și 60 de pelerini din Franța.

Fortul 13 Jilava este cutremurător… Acolo noi nu am trăit, ne-am târât ca niște râme sub pământ.

De regulă, înmormântările se făceau noaptea între 1 și 2, dacă era într-o zonă unde ar fi putut trece cineva, securitatea în amonte, în aval, mașini oprite, căruțele; dacă erau asasinatele produse în pădure, care au fost numeroase, pădurari, ciobani, țărani, trebuiau să fie cât mai departe, nimeni să nu cunoască acele locuri și mai ales cine fusese introdus acolo. Erai dezbrăcat în pielea goală și azvârlit în groapă comună… Asta ce însemna? Nu stătea o groapă deschisă în sensul că mai aducem și pe alții, mâine, poimâine. Se făcea o groapă – dacă se întâmpla să moară 2-3-5 în interval de câteva zile – că eu nu am văzut, dar s-au întâmplat lucruri care au intrat în legendă: dacă murea seara sau noaptea, îl lăsau să înțepenească, nu băteau în ușă să vină să îl scoată, a doua zi, la numărătoare, țeapăn îl țineau în picioare, îl propteau așa, ca să iasă la numărătoare, să le mai dea o porție de mâncare, să mănânce ceilalți care urmau pe lista morților, se cam știau care erau bolnavi.

Groapa comună însemna să nu știe nimeni, familia; ca atunci când expira pedeapsa, 3 ani, 5 ani, 15 ani, în loc să vină cel drag acasă, venea o țidulă – decedat în timpul detenției – cea mai mare durată a timpului, fără a se preciza când și unde, ca să nu devină loc de pelerinaj, să nu se ducă familia pe acolo, să caute prin cimitir.

Mai apoi, însă, trimiteau hârtie,  a decedat; bineînțeles, diagnosticul era inventat – nu aveau să scrie ei acolo că au murit de foame, de muncă silnică, de tuberculoză, care este boala mizeriei – suntem pe locul 1 în Europa.

Nu s-a terminat în ’64… Am fost urmăriți prin rețele diabolice!

Într-o lume a mizeriei morale, cum o retrăim astăzi, ca după război, când elitele au fost asasinate, arestate, condamnate la moarte sau la ani grei de temniță, tot ce a avut acest popor mai sfânt, mai moral, mai demn, a fost trimis la moarte. Și pe frâiele țării a pus mâna pleava societății românești. Iar acum la fel.

După evenimentele din decembrie ‘89, și revoluționarii când mă văd, parcă văd pe dracu. Pentru că îi știu pe toți. Eu sunt primul care a intrat în sediul Securității – dovada este plăcuța de pe ușa unui birou din sediul Securității. Sunt vreo 200 care au dosar că au luptat la Securitate, și cred că nu eram decât vreo 30-40 acolo,  jumătate cel puțin erau ofițeri de securitate tineri, civili, și făceau pe revoluționarii între noi. Îi știam, pentru că treceam ani de zile, de patru ori pe zi prin poarta securității… Știi ce îi sperie acuma? Când le spun, după 30, 40 de ani, ce număr, ce marcă, ce culoare aveau la mașini. Îi înnebunește în clipa când le spun…Dar fiți liniștiți, își revin în trei minute…

ELIBERAREA

 

Am plecat din orașul Stalin și m-am întors în orașul Brașov. La eliberare, de la Periprava, cu un cuțit a vrut să-mi taie în două săpunul – să nu fie mesaje în el, și cureaua, la fel. ”Cauți degeaba, dacă sunt mesaje, sunt aici (în minte), n-o să mi le scoți niciodată!” Curajul era tot nebunesc. Am vrut să scot cămașa cu care am fost arestat, care, după 4 ani, avea 66 de petice. Și mi-a smuls-o. Mi-a rămas un petec doar – l-am reținut, sunt expuse (n.red. la sediul AFDPR din Brașov).

Ne-au dat bani de tren, un vaporaș ne-a dus, ne-a dat drumul la ora 00.00, și când am ieșit din lăgăr, primul lucru, l-am oprit pe Nelu (n.red. Cențiu)  și am privit cerul: “Ioane, nu ți se pare că stelele sunt la fel, ca atunci când le priveam dinăuntru?” „Ba da, sunt la fel.”

Dinăuntru se auzea un murmur al celor care aveau să rămână nu se știa pentru cât timp… Apoi am luat-o pe cărăruile din marea aceea de stuf, nu ne puteam orienta decât după stele și după potecă. Aveam doi țărani în patul de lângă mine, când dormeam în saivane, ei ziceau: “Nea Tavi, dă-mi voie să mă uit!” Că deasupra mea, vedeai cerul, prin stuf; dacă ploua, ploua pe saltea, peste tot. „Când apare rarița, ne dă deșteptarea – cele trei stele în linie…” Noi aveam ceasurile noastre…

Ajungem cu vaporașul la Tulcea și hai să ne ducem la gară. În drum, am ajuns pe malul unui lac, lacul Ciuperca, am aflat de la localnici. „Hai, mă, să ne spălăm!” Nu ne spălasem de luni de zile. Și m-am dus să înot până mi-am dat seama că nu mai pot să mă întorc. Și Nelu mi-a zis să fac pluta. Și stăteam așa pe spate și numai așa m-am odihnit și m-am întors la mal.

Pe mal, pe partea cealaltă a drumului, ce credeți? Am văzut cireșe…Și am zis: “Ioane, hai să mergem la unchiul meu, profesor universitar la București, Alexandru Piru, hai să mergem la el și luăm din banii de tren niște cireșe și niște vederi.”

Am cumpărat cireșe, am mâncat cireșe… și am luat fiecare câte două vederi cu timbre și le-am trimis acasă. Și erau color – maroniu cu sepia, un pic de galben. Și nu am găsit vederi din Deltă – singura era cu o barcă legată de o salcie, și a doua era cu un râu de munte, învolburat. Eu i-am scris: “Dragă Carmen, (pe cea cu barca), ție, care sigur m-ai așteptat, un an doi, trei, poate patru, îți mulțumesc pentru toate!”

Pe cealaltă, am scris ceva: „ Aceste ape învolburate pe care nu le-au putut opri din drumul lor nici zidurile munților vor ajunge în câmpie, vor deveni liniștite, dar și pline de meandre.”  Știți ce-s meandrele? De la râul Meandru din Turcia, care e foarte sinuos, de acolo vine denumirea de meandre. Sigur, sunt cu tâlc. Apele învolburate eram noi, cu tinerețea noastră, cu neînfricarea noastră, că nu ne-au putut opri nici comuniștii din drumul nostru, dar că până la urmă, vor ajunge în câmpie, se vor împrăștia, vor deveni liniștite…și pline de meandre, de colaboratori.

Sigur că am ajuns odată cu vederile acasă… Am mers întâi la părinții lui, și de acolo a trimis pe cineva și a anunțat că am venit la prietene mea și a venit să mă vadă. Între timp, au aflat și părinții, dar nu au venit acolo, locuiau în Feldioara, la 20km de Brașov. Prietena mea a venit, dar prietena lui Nelu nu a venit. S-a întâlnit cu ea a doua zi, s-au plimbat pe sub Tâmpa, s-au oprit, au plâns împreună, “Iartă-mă, Nelule, pe 1 septembrie mă căsătoresc. Nu pot să mai dau înapoi. Mi-e rușine de familii, de tot.” Și s-a căsătorit cu altcineva.

Când m-am eliberat, am vrut să continuu studiile la Iași. M-am dus acolo și, când m-a văzut, i-au dat lacrimile decanului.  “Nu pot să te primesc, avem ordin verbal să nu vă primim pe niciunul.”

Dar curajul nebunesc să îți cauți colegii de temniță! Eu am fost la 50, în prima lună de eliberare, de-a lungul și de-a latul țării, pe cheltuiala părinților.  Dar numai unuia din lagăr i-am promis că îi voi trimite vești. Dacă eram prins, nu se știe ce se întâmpla cu mine! Să trimiți de afară în interior informații, dacă erau interceptate, era dezastru. Doar lui i-am trimis, celui mai bun prieten, care m-a trădat…

NU AM AVUT NICIODATĂ REGRETE

Regrete? Nu am avut niciodată regrete. Poate regrete că ar fi trebuit să fac mai mult. Și nu înțeleg de ce nu am făcut mai mult…

Din alt punct de vedere, nu am nici cel mai mic regret, pentru că noi, în urmă cu 50-60 de ani, nu am reușit să alungăm din țară divizile de tancuri ale armatei roșii eliberatoare care a uitat să se mai intoarca acasă timp de 14 ani. Nu am niciun regret pentru că, dacă nu am reușit să alungăm rușii, nu am reușit să împiedicăm instaurarea comunismului, dar prin atitudinea noastră, cu certitudine, am demonstrat unei lumi întregi că în această țară au existat bărbați și femei pentru care nici jertfa supremă nu a însemnat prea mult atunci când a fost vorba de salvarea demnității acestui neam.

CEA MAI MARE SUFERINTA

-          Care a fost cea mai mare suferință provocată dvs de regimul comunist?

       Cineva trebuia să plătească… mi-e greu să spun că a fost o suferință mai mare decât cea de astăzi, când prin jurul meu mișună toată pleava morală adunată în 45 de ani de comunism, toată mizeria morală a acestui popor o văd prosperând sub ochii noștri astăzi. Una din marile suferințe a fost și aceea că a fost cumplit să fiu condus toată viața de proști – este cumplit să te pună un bou la treabă, să știi dinainte că va ieși prost și să fii silit să o faci.

-          Deci nu închisoarea…

      Vreau să cred că am fost atât de puternic psihic și moral, și fizic, încât aș fi fost în stare să îi fac pe toți 15 (ani) pe care-i aveam de făcut.

RELAŢIA CU SECURIŞTII

Unora (n.red. dintre foștii deținuți) le e frică și acuma, când merg pe stradă… Mie, nu!

”-Vouă să vă fie frică de mine când trec pe lângă voi, canaliile dracului!

-Vai, dar nu ne-ați iertat, domnul Octav!

-Ba da, v-am iertat, dar așa vă alint eu, nu vă fac niciun rău!”

Așa le zic la securiști! Nu vrea niciunul să vorbească – spun că și-au făcut datoria față de patrie!

Mai trăiesc – cel puțin unul care a fost șeful anchetatorilor care s-a ocupat de grupul nostru, Traian Urzică, mai trăiește. Traian Urzică – nu mă știe, că prin mâna lui au trecut sute, mii! Eu mă uitam așa cu silă, cu scârbă și treceam mai departe. Acum poate mă știu toți, din presă, de la televizor… Dar se fac că nu mă văd… Să fie liniștiți, că eu îi văd primul, de la 50 m!

-          Nu le-ați spus nimic niciodată?

Nu, le-am spus unora care s-au ocupat de mine până în ‘89… Sunt mai supărat pe aceia decât pe cei de acum 55 de ani. Pe cei care până în ‘89 m-au pus să scriu lucruri neadevărate, nu m-au lovit, cred că îi lichidam acolo, în anii ’80. În anii ’80, să te țină în anchetă de la 8 dimineață până la ora 16, fără să te întrebe nimic, vrei apă, ceva sau să mergi la toaletă, nimic. “Scrie, mă!” Eu, inginer, și el, un bou. Greșesc cu intenție – până în anul ’75 majoritatea erau niște imbecili. Nu știau să despartă în silabe, să scrie…

ROMÂNIA ASTĂZI

Nu există durere mai mare pentru mine decât să mă sune soția unui prieten: “Înainte de a muri, mi-a spus că mult și-ar dori ca Octav să îi spună ultimele cuvinte la groapă.” Și Octav să nu se poată duce, pentru că măgarii care sunt astăzi la putere i-au luat și acel unic abonament gratuit nelimitat pe calea ferată, care l-am avut vreo trei ani…

S-a răsturnat un regim declarat cu maxim fariseism ilegitim și criminal, dar la putere au rămas criminalii. Și țara a ajuns acum să aibă cel mai mare număr de persoane din țările din UE care trăiesc sub limita sărăciei. Dar, în schimb, suntem cu cel mai mare număr de îmbogățiți peste noapte, din lume. Desigur, ¾ prin evaziune fiscală sau prin băgarea mâinii până la umăr în banul public. Ce este trist și dureros este că România în ultimii 24 de ani, când ar fi trebuit să prospere, nu a exportat doar bunuri, cherestea și sare, ci a exportat tinerețe și inteligență, și acestea nu se vor mai întoarce, pentru că țara nu le oferă nici cea mai mică șansă.

Aici e drama acestui popor. Mă surprinde. Noi atunci sufeream. Și sufăr și acuma. Dar rămân și eu, și cei pe care îi conduc la nivel de țară, cred că sunt și ei de aceeași părere cu mine… Într-una din cărțile mele am pus drept motto: „Te-am iubit, și te mai iubesc, Românie! Deși tu ai rămas recunoscătoare călăilor noștri!” E valabil…

CASA PĂRINTEASCĂ, DONATĂ CU FORȚA SUB CONDUCEREA LUI ION ILIESCU

M-am născut pe strada Voinicilor nr. 11 în Iași. Numărul 11 mi-a purtat noroc, sunt născut pe 11 august.

Am actul în care un străbunic al meu, cantor la o biserică în Iași, era împroprietărit, și actul semnat de mitropolitul Moldovei, la 1885. Avea 1.250 mp  și casa au construit-o ei. Și a venit comunismul, era a doua, a treia generație, și le-a luat întâi vreo 500 metri, apoi 400 m, și ultimii 300 m au rămas în jurul casei… Și veneau la bunica, prin 1977: “Doamnă, știți, aici trebuie să vă luăm terenul, casele.” Până atunci se dăduse ceva, un bacșiș, pe terenul pe care îl luau. În ‘78, când prim-secretar era Ion Iliescu, la Iași, am actul semnat de el: “După îndelungi dezbateri, consiliul popular al județului Iași a acceptat cererea dvs de donație.„

Ei, care luau totul cu japca… Veneau la bunică – „Nu-i supărați pe ăștia… fiul dvs și nepotul dvs au fost deținuți politici.” Deci erau informați…Veneau și o terorizau. Au mințit-o că îi vor da un apartament în proprietate pe o rază de 200m, pentru a nu o dezrădăcina. Și a semnat. Nu au dat niciodată comuniștii un apartament în proprietate, niciodată, deveneai chiriaș la stat. Și primește apartamentul, și trece un timp, și când fuge la ușă, că aștepta să îi vină actul de proprietate, i-a venit chitanța că trebuie să plătească chiria. A căzut și a murit. Și pe locul lui bunica și al altor vecini s-a făcut Liceul de Chimie Industrială din Iași.

Când eram copil și mă legăna bunica, îmi amintesc… Era o scurtă perioadă când americanii i-au sabotat pe ruși – că le dădea muniție, rușii nu erau în stare să ajungă la Berlin de unii singuri, au primit efecte militare, medicamente. Dar, într-un timp, i-au sabotat. Și le-au dat bombe de aviație umplute cu nisip.

Era primăvara lui ‘44, aveam cinci ani, mergeam pe șase. Se auzeau sirenele, au venit avioanele rusești. Au căzut câteva bombe în grădină la bunica și una a trecut prin casă. Casele acolo erau cu acoperiș de tablă. A căzut o bombă chiar în holul dintre două camere și s-a înfipt jumătate de metru în podea… Și încă două-trei în grădină.  Noi aveam tranșeu în grădină – eram puși de armată, fiecare gospodărie să își facă tranșeu – o groapă de pământ, cu bârne deasupra și un metru de pământ peste. Și, sigur că fugeam cu toții în tranșee, când apucai.

Apoi a venit o căruță cu cai, cu militari, cu un braț de stegulețe, roșii, și întrebau: “Nu a căzut vreo bombă pe aici?” Bunica a zis: „Uite, acolo, în păpușoi!” A pus niște stegulețe și după un timp a venit un camion și le-a adunat. A fost o treabă fericită, zic eu, că ne spulberau bombele alea, trei-patru au căzut la bunica…
_____________________________
*“Mărturii” este un proiect media realizat de jurnaliştii Anca şi Raul Ştef.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

13,084 Spam Comments Blocked so far by Spam Free Wordpress

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

[…] fi să citeşti săptămâna asta, mi-aş dori – de fapt, insist! – să fie acesta: Poveştile celor 14 închisori ale tinereţii lui Octav Bjoza, membru în Garda tineretului român - un interviu publicat de Anca Ştef în iest.ro (intelectualii estului sălbatic, îşi spun ei.) […]

[…] sub forma unui serial amintirile şi portretele lor. (Primele episoade pot fi citite pornind de la acest […]

FILME online @ 19 March 2014 | 12:03

Poveştile celor 14 închisori ale tinereţii lui Octav Bjoza, membru
în Garda tineretului român este cea mai tare pagina din Romania.

FILME online pentru toata lumea.

Ultimele articole

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor:

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor: "a căţărat" în

08/11/14

Suntem în anul 1976. Jerzy Montusiewicz are 18[...]

"Verde" sună ieftin. O reţetă cu bani puţini

03/28/14

Marile clădiri de birouri şi hoteluri din[...]

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni.

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de

03/16/14

O femeie care poartă în spate un[...]

Facebook
  • No recent Facebook status updates to show.

Tweets
"That moment when... tragi linie, vorba lui Sorescu, şi faci o socoteală: câteva minţi lucide şi cu un ideal... http://t.co/YPYb3tEf1G"
over a year ago
"Consiliul Mondial al Clădirilor Verzi spune că municipiul Cluj-Napoca are o problemă de etică. Despre ce este vorba: http://t.co/lTmzg3Wx5k"
over a year ago
"Ştim că vă plac reportăjelele. Aşa că v-am pregătit unul despre cum nu s-a întâmplat nimic şi anul acesta la 15... http://t.co/JFdw0lKMay"
over a year ago