“În ziua aceea am cunoscut entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil”. Marea Unire, povestită de studenţii Lucian Blaga şi DD Roşca

Codruţa Simina @ 29 November 2013 in LECTURI DE WEEKEND

Trecătorul curios care ar fi zăbovit în seara zilei de 30 octombrie prin gara din Viena ar fi remarcat în primul rând numărul mare de soldaţi care umpleau trenurile ca o vată amorfă. Anul fiind 1918, acelaşi trecător ar fi găsit că pardesiul pe care îl purta era deja prea subţire pentru frigul ascuţit care se lăsase peste capitala habsburgică, iar reflexele roşii ale felinarelor i-ar fi scos la iveală, dacă ar fi avut spirit de observaţie, doi tineri civili vorbind o limbă ciudată şi târând după ei valize vechi pe care, văzându-le, ar fi ştiut că ei sunt nerăbdători să părăsească oraşul.

În acel punct, trecătorul s-ar fi putut întreba, desigur, de ce caută acei puştani cu feţe transfigurate şi haine posomorâte să se furişeze printre soldăţoii aspriţi de anii războiului. Şi-ar fi putut imagina că destinaţia lor avea o importanţă de necombătut, de vreme ce nu voiau să priceapă că nu e loc de civili în vagoanele cu mitraliere şi miros acru de sudoare. Şi poate ar fi zâmbit complice, ca o sclipire înceată prin ger, văzându-i cum se ascund, ajutaţi de un hamal inimos, într-un tren de Budapesta.

Patru zile mai târziu, pe 3 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar se dizolva în urma capitulării, iar dinastia Habsburgilor părăsea tronul, lăsându-i pe cei doi tineri, şi milioane de compatrioţi de-ai lor, foarte aproape de scopul lor istoric.

După alte câteva zile, într-un tren din Franţa se semna armistiţiul care punea punct primului război mondial. În mai puţin de o lună, ajunşi în Transilvania, de-acum fostă parte a Imperiului, cei doi tineri cu studii la Viena se amestecau prin puhoiul de lume adunat la Alba Iulia: unul mai aşezat, Dumitru D. Roşca, iar celălalt, absorbit cu totul de misterul naşterii unei ţări, Lucian Blaga. Peste ani, fiecare avea să rememoreze noaptea plecării din Viena şi deznodământul excepţional al acelei călătorii: Marea Unire.

*

Viena

“Înainte de Adunarea de la Alba Iulia am trăit clipe de neuitat în Viena. Eram student la Universitatea din acel oraş; se rupsese Frontul de Sud, aşa că într-o bună zi, era prin octombrie, m-am trezit dimineaţa în acordurile marşului nostru patriotic “Deşteaptă-te, române”. Eram dezorientat, nu-mi venea să cred că acest lucru se petrecea la Viena, pe Ringstrasse. Nu era, însă, un vis, ci realitate. Îl cântau soldaţii noştri ardeleni veniţi de pe frontul din Italia şi însărcinaţi (ironia soartei!) a păstra liniştea şi ordinea în capitala habsburgică”, îşi amintea DD Roşca într-un text reprodus în Magazinul istoric cu numărul 7 din 1978*. La acea vreme, fostul student de la Viena era deja un nume al filosofiei româneşti.

DD Roşca în interpretarea pictorului Liviu Lăzărescu, elev al lui Corneliu Baba sursa foto: http://acum.tv/articol/66458/În vara lui 1918 însă, abia îi citise pe Kant  (“Critica raţiunii pure”) şi pe Hume, după cum mărturiseşte într-un interviu oferit lui  în 1976. Roşca mărturisea că aceşti doi gânditori au fost şi sursele marii sale revelaţii filosofice. Ajunsese la Viena în toamna lui 1917, împreună cu Lucian Blaga, după trei ani de teologie la Sibiu.

Pentru prietenul său Lucian Blaga, a cărui mamă îi spusese de mic că în Ardeal mai există o ţară, Ţara Vâlvelor, imaginea Vienei din toamna lui 1918 avea cu totul altă culoare şi consistenţă. “Foi volante, vestind revoluţia, se amestecau cu frunzele toamnei. De-un roşu-înflăcărat erau şi manifestele şi frunzele. Masele de la periferie apăreau ca pompate de-un punct de absorbţie din centru. Urmăream mişcările mai ales în faţa Parlamentului, din Parcul Mare, unde în ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia. Eram prea tineri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noştri. De altminteri semnificaţia seculară a convulsiunilor nu ne preocupa: noi vedeam un singur lucru: vedeam apropiindu-se ziua în care Transilvania va fi a noastră, scăpată din ocolul vulturului heraldic. Tinereţea îşi are totdeauna gîndurile prisoselnice — dincolo chiar şi de cele multe, ce se cuvin circumstanţelor celor mai absorbante”, scria Blaga în volumul “Hronicul şi cântecul vârstelor”.

Şi continuă, în aceeaşi carte, cu povestea acelei seri de 30 octombrie:

“În ziua de 30 octombrie întîlnesc pe Dede Roşea (DD Roşca, n.red) la Universitate. „Ce ne facem ?” mă întreabă el…

„Plecăm acasă, îi răspund fără întîrziere. Deseară, dacă se poate.” Seara pe la 8 eramblaga în gară, cu febra revoluţiei în noi. Dar cînd să ne luăm biletele, ne-am lovit frunţile de ghişeuri închise. Din ceasul acela nu mai circulau prin gara de est a Vienei decît trenuri militare. Soseau, valuri-valuri, soldaţi de pe frontul de sud. De teama unor tulburări, oricînd cu putinţă în asemenea împrejurări, autorităţile vieneze îndrumau pe aceşti soldaţi, fără popas, spre Ungaria. Mă uit lung la Roşea; el la mine: „Ei, acum e acum !”

O senzaţie de panică ne tăia genunchii în acel moment, căci ne vedeam, pentru cine ştie cît timp, în imposibilitate de a ne întoarce în Transilvania. Un hamal, văzîndu-ne neajutoraţi cu povara geamantanelor alături, se apropie de noi şi ne spune în şoaptă că în gară a fost tras un tren, gol încă, pentru soldaţi, gata de plecare spre Budapesta. Hamalul ne mai şoptea că ne-ar putea conduce la tren, trecîndu-ne prin magazii şi pe-o uşă laterală.

„Fără bilete?” întrebăm noi. „Ce vă mai interesează biletele? Să vă vedeţi în tren, pe urmă vă descurcaţi dumneavoastră!” Ne conformarăm binevoitoarelor sfaturi. Gara era înecată în lugubru întuneric. În reflexele roşii ale unor felinare ghicirăm pe una din linii trenul speranţelor. Am urcat într-un vagon. Hamalul ne ordonă: „Acum tăceţi chitic, ascundeţi-vă într-un colţ! De altfel în întuneric nu vă mai vede nimeni! Peste cîteva minute soldaţii vor ocupa trenul!”

I-am dat bacşiş hamalului, mulţumindu-i. După vreo cîteva minute trenul fu luat cu asalt de soldaţii sosiţi în clipa aceea de pe frontul de sud, echipaţi cu toate ale lor. Se auzeau strigăte în toate graiurile împărăţiei.

Se auzeau mai ales chiote ungureşti: „Trăiască republica maghiară!”. Ecourile foamei de libertate, cu accente de pustă, se multiplicau, trecînd dintr-un vagon într-altul. Trenul se urni în cele din urmă, opintindu-se sub povara unui fragment de front prăbuşit. În vagoane n-avea nimenea gînd să facă lumină. Toată noaptea am călătorit sub scutul beznei, fără de a fi întrebaţi de bilete. Cînd se crăpă de ziuă, am recunoscut prin geamul aburit gara Komarom.

Mai aveam deci două ore pînă la Budapesta. Invadaţi de luciditatea acută a dimineţii, am remarcat că eram numai doi civili: eu şi Roşea. Soldaţii se trezeau din greul sforăit al nopţii şi re-intrau cu încetul în rolul lor de protagonişti ai libertăţii. Împuşcau pe ferestre, aşa din joacă, spre ţinte la întîmplare, în văzduh sau pe cîmp.”

Alba Iulia

“Ningea. Era zăpadă mare. Nu eram siguri că linia care lega Sălişte de Alba Iulia nu este înzăpezită; spre marele nostru noroc n-a fost înzăpezită şi trenul s-a umplut. Erau şase sau şapte vagoane cu săteni numai din Sălişte. La Alba Iulia, bineînţeles că, la vârsta pe care o aveam, nu a venit nimeni să mă invite în sala unde se dezbătea hotărârea de a ne rupe de Austro-Ungaria şi de a ne lega de acum încolo destinul de destinul vechii Românii”, rememorează DD Roşca, în aceleaşi “Amintiri…”, dimineaţa zilei Unirii.

“Însufleţirea era mare. E greu de descris o zi atât de hotărâtoare în istoria poporului român. Toţi consătenii mei au venit în haine de sărbătoare. Până şi cumnatul meu, care – nefiind din partea locului – nu avea haine sălişteneşti, s-a urcat pe locomotivă şi conducea trenul cu pălărie săliştenească şi încins cu şerpar (a umblat maică-sa zile întregi până i-a făcut rost de ele). Trenul nostru intra în gări şi pleca din gări cu “Deşteaptă-te, române!”, continuă el.

Şi, din nou, Blaga adaugă culoare şi emoţie “fotografiei”, într-un alt fragment din “Hronic”.

“Pentru marea, istorica adunare naţională de la Alba-Iulia unde s-a hotărît alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad), cum îi spuneam noi, cu vechiul nume, pe jos şi cu căruţele. A renunţat la călătoria cu trenul, căci pînă la Alba-Iulia nu erau decît 16 km.

Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba-Iulia, scîrţîind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strînşi ai tăcerii.

Soldaţii germani, fumegînd liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre mai grăbite. Ei îşi luau răgaz. Nu s-a produs nici un incident. (…)

La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegaţie, amarea-Unire-3 intrat. Am renunţat c-o strîngere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvînt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe cîmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe cîmp se înălţau ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încît oratorii, cu glas prea mic pentru atîta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stîngăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”.

Disclaimer & epilog

Am ales să reconstitui atmosfera acelor zile electrizante din amintirile celor doi, DD Roşca şi Lucian Blaga, pentru un motiv delicat. Într-unul din cursurile de Istoria Filosofiei Româneşti susţinute la Facultatea de Filosofie a Universităţii “Babeş-Bolyai”, Marta Petreu, scriitor şi istoric al filosofiei, a relatat, printre altele, un plan măreţ al celor doi filosofi prieteni, conceput febril cu gândul la viitorul noului stat.

DD Roşca şi Blaga îşi juraseră să studieze temeinic la şcolile din Europa, pentru ca, la întoarcere în ţară, să poată construi o cultură trainică, solidă, care să determine recunoaşterea României printre statele Europei. DD Roşca, într-un alt interviu din acelaşi volum, consemnat de Ana Blandiana în 1967 şi publicat la acea vreme în revista “Viaţa Studenţească”, vorbeşte despre acel plan.

“Îmi amintesc că în primii ani de universitate (la Viena), în planurile şi discuţiile cu prietenul meu Blaga, mereu revenea ideea şi dorinţa de a face ceva care să depăşească ceea ce fusese până atunci. Dar pentru asta trebuia să ne “creăm” mai întâi pe noi.

“Să căutăm să rămânem în cetăţile de mare cultură cât mai mult, obişnuia să exclame Blaga, să ne întoarcem acasă la 40 de ani, deplin formaţi”. Marea obligaţie a generaţiei noastre era de a deveni una din generaţiile “europene” ale acelor ani”.

Planul a părut să ţină, o bună bucată de vreme. După Unire, DD Roşca a studiat Filosofie la Paris şi Litere la Sorbona. S-a întors în 1929 la Cluj, unde a devenit conferenţiar la Facultatea de Filosofie. Blaga îşi încheiase studiile de biologie şi filosofie de la Viena în 1920, iar în ’26 intra în diplomaţie, devenind ataşat cultural al diverselor legaţii ale României.

Istoria a fost crudă însă cu planul acelei generaţii, care s-a dorit, şi chiar a fost o vreme, în ton cu valul gândirii europene. După o scurtă strălucire şi un alt război mondial, s-a instalat orânduirea care le-a băgat minţile în cap, repetându-le că patriotismul se arată prin muncă. A braţului învingător şi nu a gândului iscoditor.

Nici Blaga şi nici DD Roşca n-au cunoscut puşcăria comunistă. Au cunoscut, în schimb, izolarea intelectuală şi apăsarea unui regim care nu era interesat de existenţa tragică şi nici de vreo “corolă de minuni”. Anii de studii în străinătate s-au estompat sub constrângerea regimului şi sub ameninţarea Securităţii.

Aşa se face că, în mod fatal, ultima imagine istorică ce-i reuneşte pe amândoi este la moartea lui Blaga, în ’61. Atunci, DD Roşca a susţinut un discurs despre contribuţia lui Blaga la “propăşirea culturii noastre” de după victoria republicii populare. O mare parte din generaţia lor se stinsese deja în puşcăriile şi lagărele comuniste.

Interviul este reprodus în volumul “Atitudini. Interviuri, Studii şi articole, Evocări”, îngrijit de Călina Mare şi Cornel Pop, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 10. 

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

12,438 Spam Comments Blocked so far by Spam Free Wordpress

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Ultimele articole

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor:

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor: "a căţărat" în

08/11/14

Suntem în anul 1976. Jerzy Montusiewicz are 18[...]

"Verde" sună ieftin. O reţetă cu bani puţini

03/28/14

Marile clădiri de birouri şi hoteluri din[...]

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni.

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de

03/16/14

O femeie care poartă în spate un[...]

Facebook
  • No recent Facebook status updates to show.

Tweets
"That moment when... tragi linie, vorba lui Sorescu, şi faci o socoteală: câteva minţi lucide şi cu un ideal... http://t.co/YPYb3tEf1G"
over a year ago
"Consiliul Mondial al Clădirilor Verzi spune că municipiul Cluj-Napoca are o problemă de etică. Despre ce este vorba: http://t.co/lTmzg3Wx5k"
over a year ago
"Ştim că vă plac reportăjelele. Aşa că v-am pregătit unul despre cum nu s-a întâmplat nimic şi anul acesta la 15... http://t.co/JFdw0lKMay"
over a year ago