Deriva şi derivele ei. Foarte mic ghid pentru uzul studenţilor interesaţi de jurnalismul cultural şi nu numai

Oana Pughineanu @ 12 December 2013 in TECH&THOUGHT

Libertate sau derivă? Poate că aceasta este întrebarea pe care am fi tentaţi să o punem când ne gândim la vastitatea domeniului cuprins de aceste două cuvinte alăturate: jurnalism cultural. În ultimele decenii, când mulţi gânditori au renunţat la definiţiile elitiste ale culturii (ca producătoare de artefacte accesibile intelectual şi estetic doar unei anumite părţi, „superioare”, a societăţii) şi mizează pe o laxitate aproape debusolantă, în care cultura este văzută şi abordată, mai degrabă, antropologic, ca fiind tot ceea ce poate despărţi omul de animal (de la sofisticate elaborări de sisteme religioase, morale, politice la… cultura ceaiului), un tânăr jurnalist ar găsi, pe bună dreptate, strivitoare toată această varietate.

În plus, cele două concepţii despre cultură nu sunt bine delimitate (cea laxă şi cea restrânsă) şi mereu suntem puşi, în măsura în care suntem sinceri, în faţa unor paradoxuri greu de surmontat. În mod foarte simplu ele pot fi enunţate în felul următor:

1. Ori totul este cultură, şi atunci, nimic nu mai este (acesta ar fi paradoxul ready-made-ului pe care Duchamp îl experimentase în 1917 când a expus celebrul pisoar pe post de „operă de artă”. Pentru că a decontextualizat obiectul, expunându-l în muzeu, l-a deposedat de utilitatea lui, făcându-l „artistic”, dar pentru că era extrem de recogniscibil, excluzând practic un anumit gen de reprezentare a lumii pe care oamenii se aşteptau să o vadă în muzeu, a fost declarat „neartistic”),

2. În această omniprezenţă a culturii, totuşi, unele obiecte sunt „mai culturale” decât altele. Prea adesea, dominaţi de o extremă corectitudine politică prost înţeleasă suntem dispuşi să credităm, fără discernământ multe, prea multe interpretări ale realităţii. În spatele banalelor „câte bordeie, atâtea obiceiuri” sau „gusturile nu se discută” se ascunde adesea o lene mentală şi mai puţin o „acceptare caldă, maternă” a variatelor forme de viaţă.

Ceea ce este extrem de coroziv în acest gen de atitudine e până la urmă faptul că el blochează un proces intelectual de care, cel puţin specia oamenilor nu se poate debarasa. Închipuiţi-vă un copil lăsat în voia sorţii, crescut de toţi străinii de pe stradă, primind încontinuu sfaturi contradictorii şi niciodată un răspuns clar. Cu siguranţă, acest copil nu ar avea vreo şansă să-şi construiască o personalitate (cel puţin nu una neschizoidă) şi, mai ales, i s-ar refuza posibilitatea de a năzui, de a emula. De mici, fie din instinct, fie (şi) prin educaţia pe care o primim suntem învăţaţi să descoperim că unele lucuri sunt mai bune decât altele, că unele sunt mai frumoase decât altele, că unele sunt mai profunde decât altele.

Fără această „lecţie” lumea s-ar cufunda în haos şi poveştile care ne populează viaţa n-ar găsi nicăieri conflictele de care au nevoie pentru a se putea desfăşura. Desigur, tot acest „mai bun” poate deveni o sabie cu două tăişuri. Cred că în cultură acest „mai bun” serveşte la a ne strivi „egoitatea” (după formula lui Adorno), la a ne trage de mânecă şi la a limita conflictul care tinde mereu să se externalizeze şi să ia amploare.

Acest „mai bun” care ne împiedică să ne credem „buricul pământului” este o mică breşă prin care ne deschidem lumii şi celorlalţi (nu putem ajunge la această deschidere dacă din start suntem schizoidizaţi, învăţaţi că totul e „egal”). În ce sens? Aş prefera să mă folosesc de o reuşită metaforă pe care Schopenhauer o utilizează pentru a descrie societatea umană: noi suntem – spune el – asemeni porcilor spinoşi din pădure.

Când vremea e bună şi hrana este îndestulătoare fiecare trăieşte solipsist şi egoist în lumea lui. Când vremea se înăspreşte, am dori să ne lipim unii de alţii pentru a suporta frigul, dar spinii ne împiedică, ne rănesc. Observaţi cum toată această mişcare pulsatilă, pare construită în alb-negru (după reţeta acelor hard-news atât de atractive şi de manipulative, axate pe conflictul cel mai dur şi pe opoziţiile cele mai nete). Cultura (şi aici aş descoperi un specific al textul de jurnalism cultural) îşi propune să „şlefuiască” pe cât posibil aceşti spini. Desigur, ei nu vor dispărea niciodată, dar numai încercând să ieşim din logica unor conflicte extrem de exacerbate (aproape hormonale) putem găsi o cale de a ne apropia lumea, de a ni-l apropia pe celălalt în fragilitatea lui şi a contextelor în care trăieşte.

Textul care aparţine jurnalismului cultural, tocmai asta ar trebui să ţintească: o nuanţare a acestui alb-negru şi nu pentru că dorim cu orice preţ să fim „împăciuitori”, ci, mai ales, pentru că, adesea, el nu corespunde realităţii. (Un om de cultură sfârşeşte prin a se întreba „ce este, în fond, realitatea?” tocmai pentru că ea se dovedeşte a fi atât de variată, atât de neîncadrabilă în categoriile noastre mentale care deşi utile din punct de vedere „social”, pot adesea fi dăunătoare, stereotipizante, chiar „extremiste”. Proust este poate cel mai reprezentativ caz în acest sens. Opera sa voluminoasă care realizează cea mai vastă conexiune pe care un scriitor a putut să o facă între „textul lumii” şi „lumea textului” se încheie cu un „eşec” care este, în fond, eşecul oricărei fiinţe cugetătoare şi empatice: „ceasul morţii bate înaintea ceasului adevărului”).

Un text de jurnalism cultural „ştie că nu ştie nimic” şi se construieşte cu această „limită” avută mereu în vedere. Tocmai de aceea el nu este un voal uşor care zboară mirific deasupra lumii, ci o chestionare atentă a ei. Pentru mulţi, atenţia aceasta e un cost prea mare. Un cost în timp, pentru că în cultură procesul de emulaţie e nesfîrşit, iar nuanţele pe care realitatea ni le oferă atunci când ne apropiem atent de ea se pot dovedi a fi infinite, depăşind sensibilitatea sau raţiunea noastră care niciodată nu va ajunge la zeiescul „a înţelege tot înseamnă a pardona tot”. În lipsa acestei atenţii cultura devine „evazionism”, „ornament”, „kitsch”, „catalog de prezentare”, un „fashionable reader digest”, un „must have snob”, „sentimetalisme” în locul mai serioaselor „sentimente” care implică nu doar desfătarea, ci şi grija faţă de celălalt.

Dacă vastitatea câmpului cultural pare zdrobitoare şi suntem tentaţi să ne lăsăm convinşi că „omul e stilul” şi doar unii sunt mari talente, mari artişti sau chiar genii (ceea ce, desigur, trebuie să recunoaştem conform logicii lui „mai bun”), totuşi cultura ne oferă nişte minime reguli de bun simţ ale „utilizării raţiunii”. Nu suntem cu toţii Kant, dar în virtutea a ceea ce ne uneşte (emoţional şi intelectual) putem găsi mici tehnici de supravieţuire într-o junglă mentală din ce în ce mai deconceptualizată, mai în derivă.

În calitate de jurnalişti (nu doar culturali) ar trebui să avem mereu în minte faptul că, mai înainte de orice, oamenii sunt mari consumatori de sens (fie că el se reduce la nevoia de a regăsi pe acelaşi raft făina la Aushan, fie că e vorba de intrigile ideologizate din Suleyman Magnificul, extrem de dubitativele discursuri hamletiene sau sofisticatele lumi ficţionale ale teatrului absurd). Un bun jurnalist ar trebui, tocmai de aceea, ţinând mereu cont de această foame de sens, să tindă spre „mai bun”-ul textului, care nu este doar stilistic, ci este unul conceptual („Conceptul este ceea ce împiedică gândirea să fie o simplă opinie, o părere, o discuţie, o flecăreală”). Poate mai înainte de vorbele de duh şi replicile deştepte care ne răsar uşor în minte, tocmai pentru că nu au o mare încărcătură intelectuală ar trebui să ne îngrijim de acest „mai bun” care se inserează în text, conferindu-i mai multe niveluri de lectură, de înţelegere sau măcar de încercare de interpretare.

Sunt cele care ne despart de „mama spală”, „tata fuge”, „ţiganii fură”, „femeile nu vor decât să facă shopping”, „toţi bărbaţii sunt nişte proci”, „politica e curvă” etc.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

13,084 Spam Comments Blocked so far by Spam Free Wordpress

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Ultimele articole

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor:

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor: "a căţărat" în

08/11/14

Suntem în anul 1976. Jerzy Montusiewicz are 18[...]

"Verde" sună ieftin. O reţetă cu bani puţini

03/28/14

Marile clădiri de birouri şi hoteluri din[...]

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni.

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de

03/16/14

O femeie care poartă în spate un[...]

Facebook
  • No recent Facebook status updates to show.

Tweets
"That moment when... tragi linie, vorba lui Sorescu, şi faci o socoteală: câteva minţi lucide şi cu un ideal... http://t.co/YPYb3tEf1G"
over a year ago
"Consiliul Mondial al Clădirilor Verzi spune că municipiul Cluj-Napoca are o problemă de etică. Despre ce este vorba: http://t.co/lTmzg3Wx5k"
over a year ago
"Ştim că vă plac reportăjelele. Aşa că v-am pregătit unul despre cum nu s-a întâmplat nimic şi anul acesta la 15... http://t.co/JFdw0lKMay"
over a year ago