“Alo, sunt George Banu. Unde eşti?” Un interviu şi o poveste care aproape că n-au mai avut loc

Bianca Felseghi @ 09 October 2013 in INTERVIU, REPORTĂJEL

Un articol, atunci când îl aşterni pe hârtie, fie ea şi virtuală, trebuie să dea impresia de perfecţiune: să fie documentat, clar şi rotund ca un burduf de câine, pe orice faţă l-ai întoarce să nu-i poţi găsi niciun cusur. Articolul se citeşte şi ofileşte într-un colţ de memorie şi nimeni nu se întreabă vreodată cum, cât şi în ce condiţii a fost scris respectivul text. În mod excepţional, ceea ce urmează e un reportăjel “making of”, preambul al unui interviu cu George Banu:

*

I. Povestea

“George Banu e invitatul special al Întâlnirilor Internţionale” organizate de teatrele românesc şi maghiar de la Cluj, în parteneriat. Acesta e laitmotivul auzit cu saptămâni înainte şi pe care s-a clădit măreţul plan de a realiza un interviu cu cel mai mare critic român de teatru în viaţă.

Cu toate că ştiam în mare bucăţele din biografia sa, de la prietenia cu Andrei Şerban, cariera sa “ratată” de actor, emigrarea în Franţa, am deschis de câteva ori, ca orice jurnalist care se respectă, cea mai de nădejde sursă de documentare rapidă: wiki. “Teatrolog”, “președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru”, bla-bla-bla, “membru de onoare al Academiei”, bla-bla-bla, “Peter Brook”, hopa: profesor la Sorbona.

FOTO: Raul Ştef (c)Am început să am emoţii. Avântul gazetăresc s-a domolit brusc într-o revelaţie spontană: nu-s în stare să-l întreb nimic pe George Banu. Am aşteptat cuminte conferinţa de presă şi m-am dus să studiez “duşmanul” şi “câmpul de luptă”. Din cadrul rigid pe care i l-am făcut a coborât un bărbat de 70 de ani, cu părul alb şi o privire prietenoasă. L-am ascultat răspunzându-mi câteva minute în şir (aha, deci vorbeşte mult!) la o întrebare aruncată ca momeală în timpul întâlnirii cu jurnaliştii şi mi-am recuperat curajul. Acasă, m-am apucat să compun întrebări. Am scris vreo 5 pagini – inclusiv de argumente pe care voiam să le invoc în susţinerea întrebărilor – ca să nu mă încurc. Noaptea am adormit târziu şi am visat că în momentul în care deschideam reportofonul, George Banu mă întreba: “Mais, parlez-vous francais?”. Toată noaptea mi-am tradus “furculision” întrebările în somn.

Vineri m-am dus la Teatru. În program figura o dezbatere moderată de Banu, “De ce teatrul azi?” aşa că m-am gândit că la final smulg şi eu jumătate de oră de interviu. Pe scena amenajată într-un amfiteatru intim, numai lume fină: invitaţi străini, specialiştii români în teatru, criticii de la Bucale. Purtătorul de cuvânt al teatrului îmi spune cu un zâmbet că “vedeta” ediţiei a III-a a Întâlnirilor a refuzat interviurile până acum. După ce-am asistat la eveniment mi-a pierit iar tot curajul şi aş fi plecat împăcată dacă George Banu nu trecea pe lângă mine chiar atunci. Îl întreb. După o secundă de gândire în care mă priveşte încruntat printr-un fel de pince-nez cu rame de ochelari îmi zice să vin ziua următoare la 10:15 dimineaţa.

Revăd bucuroasă întrebările, noaptea am iar coşmarul cu interviul în limba franceză – deja mi se părea că vorbesc fluent, iar a doua zi, ca să nu întârzii, sar într-un taxi şi la bulivar! Am ajuns cu 20 de minute mai devreme, teatrul e gol, miroase a căldură suflată prin ţevăraie veche. Se descarcă reportofonul, fug într-un birou să-l pun la încărcat. Trec peste amănuntele penibile, una peste alta, George… nu mai vine. Într-un final apare şi când mă vede îşi aminteşte brusc de interviu. Se scuză fugitiv şi-mi spune să aştept alte două ore, până se va fi sfârşit o altă dezbatere pe cale să înceapă. În treacăt îi văd din greşeală mâinile ţinându-şi haina: mici şi extrem de fragile.

FOTO: Biró István (c)Lunga aşteptare e pe cale să se termine. 12:35. Mă întrept cu reportofonul şi carneţelul către o masă lungă cu faţă de masă roşie la care George Banu scrie autografe pe cărţi. Are un marker special pentru asta. Când s-a uitat la mine, am ştiut: nu mai poate acum, trebuie să semneze autografe, mă cheamă a doua zi, duminică sau câteva ore mai târziu, înainte de premiera cu trilogia Aureliu Manea de la sala Euphorion a Teatrului. Aleg varianta a doua. Îşi trece numărul meu de telefon (“Yeah, right”, îmi zic) pe spatele unei cărţi de vizită abandonate pe masă.

Din nou acasă. Aştept să treacă orele şi sunt cumva amuzată de situaţie. Plec cu o oră mai devreme, decisă să nu mă mai grăbesc, ci să merg pe jos. Afară e soare, căldură de toamnă, oraşul încă pustiu – o frumuseţe. Când colo, nu se poate intra în Teatru. Intrarea în studioul Euphorion şi cea a actorilor sunt aşezate fiecare pe alt lateral al clădirii. Dilemă: unde, oare, să-l aştept? Întâlnire programată pentru ora 16:30. La şi 31 mă panichez, dacă a intrat pe cealaltă parte şi mă aşteaptă? Până la 16:42 fug de la o intrare la alta. În fine, renunţ la gândul interviului – spectacolul începe la 17:00 şi dau să cer o ţigară unei prietene. Îmi sună telefonul. “Poate te sună” râde prietena mea. Râd şi eu. “Alo, sunt George Banu. Unde eşti?”. Pornesc reportofonul, stăm în plin soare în spatele clădirii care se odihneşte în părculeţ. REC:

***

II. Interviul

George Banu: “Teatrul în viaţă e o sursă constantă de neiubire”

Rep: Aţi spus că fiecare om e o sumă a spectacolelor pe care le-a văzut. Credeţi, deci, în forţa reprezentărilor de a modela lumea înconjurătoare? Are teatrul această forţă?

George Banu: Operele de artă au efecte amestecate. Au efecte uneori pentru personajele sensibile la o anumită problematică… Nu cred că se poate generaliza faptul că a consuma arta te transformă complet. În spaţiul artei sunt experienţe care te pot transforma. Cred însă că experienţele pe care le trăieşti în viaţă, în societate, ele te marchează şi ne marchează pe toţi. Această generalizare şi ea presupune o individualizare pentru că în faţa crimei, de exemplu, a violenţei, unii au o reacţie de indiferenţă, unii au o reacţie de revoltă, unii au o reacţie chiar de sacrificiu. În Franţa s-a produs de curând un eveniment foarte important: doi gangsteri au atacat o prăvălie şi un trecător de pe stradă s-a interpus între ei şi a murit. Deci, în faţa reprezentaţiei civile a violenţei toată lumea era spectator, iar unul dintre ei a devenit actor şi a murit într-un fel… nobil şi dureros. Deci, forţa reprezentaţiilor depinde şi de ele dar şi de cel care le priveşte.

FOTO: Biró István (c)Rep: V-am întrebat şi în conferinţa de presă despre cum se vede teatrul românesc în străinătate şi mi-aţi răspuns că n-ar trebui să ne intereseze confirmările altora. Ce voiam să ştiu, însă, era dacă teatrul românesc văzut de un alt public decât cel autohton primeşte calităţi de teatru universal, limbaj comun…

George Banu: Teatrul nu are un limbaj universal şi din cauza asta teatrul e într-un fel interesant. Arta care are un limbaj universal din natură e muzica, dar, teatrul în care se vorbeşte o anumită limbă, în care se văd corpurile unei societăţi e interesant în măsura în care el reprezintă o etnie cu cultura, civilizaţia ei. Dacă pe de-asupra această reprezentare e acompaniată de o importantă reuşită artistică efectul ei rezonator este puternic.

Rep: Atunci ce ne impresionează atunci când vedem spectacole din alte culturi?

George Banu: Nu există un cod, adică, există un amestec între ceea ce teatrul propune şi aşteptarea pe care o avem faţă de el. E ca şi în faţa unui tablou sau a unei sculpturi. Sculptura te poate uimi dacă e Michelangelo prin forţa fizică a corpurilor sau dacă e Brâncuşi prin extraordinara capacitate de abstractizare a ideilor. În teatru e la fel. Sunt spectacole rafinate, pure care satisfac un anumit gen de spectator, altele sunt extrem de violente. Cred că totul, totul, în artă e bazat pe ecuaţia între propunerea artiştilor şi aşteptarea individuală. Evident că sunt şi propuneri care ating mai mulţi spectatori, dar unitatea de bază este această legătură. Eu aş spune într-un fel, am scris şi eu într-o carte, că într-un fel ceea ce ne fascinează cel mai mult sunt operele de artă care ne fac să ne depăşim pe noi înşine, să lărgim spaţiul afectivităţii noastre. Care este puterea de rezonanţă a unei opere, acesta e criteriul, dar puterea de rezonanţă nu e aceeaşi pentru toată lumea.

Rep: După o viaţă petrecută în acest univers al scenei, vedeţi viaţa în clişee de teatru?

George Banu: Da… Evident întrebarea e una importantă pe care ne-o punem fiecare. Cred că văzând foarte mult teatru şi plăcându-mi teatrul, ceea ce nu-mi place e teatrul în viaţă. Teatrul pe care îl recunoşti. Teatralitatea în care recunoşti un personaj, în care vezi făţărnicia unui Tartuffe. Toate aceste posibilităţi de a categorisi lumea în tipuri teatrale arată pe de o parte puterea teatrului care nu e şi aceea a cinematografului, iar pe de altă parte mediocritatea. Teatrul de pe scenă este într-adevăr pentru mine o sursă de iubire, câteodată o sursă de neiubire. Dar teatrul în viaţă e o sursă constantă de neiubire.

Rep: Care e în opinia dvoastră locul pe care îl ocupă în teatrul de azi companiile independente mici şi teatrul alternativ?

George Banu: Din România nu le mai ştiu pentru că am îmbătrânit, vin puţin în România. Dar, companiile independente au fost în anii ’60-’70 la baza reînnoirii teatrului. Sunt forme ale teatrului marginale care au radicalizat complet mişcarea teatrală. Celebrul Living Theater era o formă de companie independentă. Dar nu e independenţa unicul criteriu. Aceasta trebuie asociată cu forţa artistică a unei propuneri.

Rep: Tompa Gabor a spus că aţi comandat “a la carte” meniul de spectacole pentru Zilele Internaţionale de la Cluj. În funcţie de ce aţi ales, există un fir roşu?

George Banu: N-aş spune că am comandat. Am propus. Eu niciodată n-am avut un fir roşu în viaţă (râde). A fost slăbiciunea şi puterea mea de a nu fi dependent de certitudini. Acum e doar plăcerea de a vedea acest spectacol radical cu Trilogia Manea, opera fotografică a lui Purcărete, expoziţia despre noapte. Eu sunt făcut din bucăţi şi ele mă constituie, n-am nimic omogen, ci dimpotrivă aş spune că natura mea e fragmentară.

Rep: Dacă e aşa cum aţi spus că fiecare om de teatru e o bibliotecă, care sunt “cărţile” de căpătâi ale bibliotecii George Banu?

George Banu: Cărţile bineînţeles în sensul metaforic, sunt spectacole semnate de Giorgio Strehler, Peter Brook, , Aureliu Manea, Lucian Pintilie. Eu le port cu mine. Şi, în acelaşi timp, sunt şi ca un copac cu straturi, ca un stejar a cărui vârstă se descoperă când îl tai şi vezi cercurile. Această bibliotecă nu e una dezorganizată, e cronologic constituită. E biblioteca spectacolelor din anii ’60, anii ’70-’80. Acuma rândurile se mai răresc la sfârşit, dar vechea bibliotecă rămâne bine rânduită în minte.

Rep: Ce vă relaxează?

George Banu: Ca să răspund adevărat-adevărat, ce mă relaxează e când mă duc şi mă plimb printr-un talcioc, când caut vechituri. Am înţeles eu o dată că sunt ca Jucătorul lui Dostoievski: uit lumea ca să mă confund cu obiecte pe care uneori le cumpăr, alteori nu. Momentele mele de relaxare sunt aceste întâlniri cu vechiul lăsat de societate şi de oameni în prezenţa mea imediată care e definită în funcţie de ele. O icoană sau o oglindă într-un talcioc sunt pentru mine o căutare care îmi permite să uit lumea.

Prietenia dintre George Banu şi Andrei Şerban s-a prelungit şi an afara scenei. Este notoriu episodul în care, tineri boboci ai institutului de teatru de la Bucureşti în anii 60, la clasa de actorie, au fost redirecţionaţi de Radu Penciulescu înspre regie şi respectiv teatrologie neavând suficiente aptitudini pentru a juca ei înşişi în faţa publicului.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

13,612 Spam Comments Blocked so far by Spam Free Wordpress

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

[…] capitale culturale ale lumii fiind gazde pentru sute de astfel de teatre care nu fac rabat de la calitatea artistică prin faptul că nu au “girul” unei instituţii de tradiţie. Bucureştiul e cap de afiş în domeniu, la nivel naţional, de altfel Festivalul Naţional al […]

Ultimele articole

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor:

Polonezul care poartă Coroana Carpaţilor: "a căţărat" în

08/11/14

Suntem în anul 1976. Jerzy Montusiewicz are 18[...]

"Verde" sună ieftin. O reţetă cu bani puţini

03/28/14

Marile clădiri de birouri şi hoteluri din[...]

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni.

Closer to the ground: Marşul Noii Drepte de

03/16/14

O femeie care poartă în spate un[...]

Facebook
  • No recent Facebook status updates to show.

Tweets
"That moment when... tragi linie, vorba lui Sorescu, şi faci o socoteală: câteva minţi lucide şi cu un ideal... http://t.co/YPYb3tEf1G"
over a year ago
"Consiliul Mondial al Clădirilor Verzi spune că municipiul Cluj-Napoca are o problemă de etică. Despre ce este vorba: http://t.co/lTmzg3Wx5k"
over a year ago
"Ştim că vă plac reportăjelele. Aşa că v-am pregătit unul despre cum nu s-a întâmplat nimic şi anul acesta la 15... http://t.co/JFdw0lKMay"
over a year ago